Agăţându-şi a doua oară nalba rochiei în rugii de pe dâmbul căii ferate, se gândi că e semnul să-i culeagă logodnicului din cazarmă câteva mure şi se întinse veselă spre păducelul încâlcit în rugi, vulpi desfrânate-n tufişuri. Căldura-i zvâcnea în bumbacul pieptului tânăr ca în atelierul unui potcovar. Coşul cu mâncare, sticla de tămâioasă, plăcintele pregătite întreaga dimineaţă îi alunecară din mână când mierla zbură din hăţişul de păducel, speriindu-se una de alta. Fata alunecă după coş chiar pe calea ferată, ajungând cu glezna între acele dintre şinele care se închideau. Osul trozni şi ea se simţi trasă violent peste fierul înfiorător de fierbinte, cu spatele pe criblura care îi sfâşie spinarea. Şina sfârâia ca para, şi după ce îşi dădu seama ce i se întâmplase, veni urletul. Din păducel zburară leneşe păsări. Laptele de susan al neînţelegerii curgea din belşug de pre ea. Carnea îi ardea de la fierul cumplit, plânsul o zguduia puternic, şi ea lovea sacadat piatra dintre linii cu ceafa. Nu se putea nici mişca prea mult, nici întoarce. Soarele o pârjolea pe faţă cu lampa lui de benzină, piatra şi calea ferată îi sângerau spinarea. Depărtat se-auzeau combinele unui neştiut treierat, ale unui risipit avânt al nimănui către nu se ştie cine. Limba de leşie a cosaşilor şi a păsărilor însetate fierbea ca ispita. Încercă să se smulgă. Viespi şi arici şi furnici şi albine îi spintecară trupul. Cât urşii de mari! Căzu prin ea însăşi până la măseaua de lapte a durerii. Şi stătu. Începea să nu-şi mai simtă piciorul. Cel mai mult o dureau coatele şi capul. Soarele, galbenă măciucă din lemn de corn învelit în reţineri. Se simţea pe o nicovală. De la un neajuns, căldura devine frig, nenorocirea fericire, şi ea începu să aibă frisoane. Mici şi din ce în ce mai dese.

– Şi dacă nu mă descurc la Isaiia dănţuieşte, gândi ea? Cum să nu mă descurc, doar iubitul meu e cel care conduce danţul! Şi nunii! Şi îşi alungă repedele gând aşa cum venise. Privi spre sfinţii altarului care îi surâdeau din ce în ce mai luminoşi. Simţi căldură şi linişte când preotul îi atinse fruntea cu mir. Cămaşa albă a mirelui, pânza corabiei pe catarg, salvatoare. Puteam să-i cos o floare pe guler, îşi zise. În dreptul inimii. Pe manşetă. Îşi zise. Oriunde! Zâmbi. Şi zâmbetul ei urcă spre cerul uscat, se roti, mai privi spre cazarma aflată la doi kilometri, unde o aştepta iubitul, şi se întoarse pe faţa sa, zguduind-o de plâns. Căci cu plâns de suflet fu lovită ea, nu cu durere de trup. Şi plânse! Şi plânse! Plânsul îi năvălea pe ochi, pe gură, pe trup. Se uita la mirele uimit care nu-i înţelegea plânsul. Pe ceruri rotitu-s-au păsări în cercuri din ce în ce mai largi, şi mai sus. Lângă ea vinul, lângă ea pâinea, străjeri de nădejde. Câinele veni, linse rănile şi plecă. Nu se atinse de nimic din ale ei. Nici de privire, nici de strigătele sale. Aerul o încuraja şi îi învelea piciorul, tot cu aer. Fata văzu dintr-o dată câmpul. Şi câmpul era plin de valuri. Era plin de câmp şi de valuri. Şi fata văzu!

Şi încercă. Durerea îi reteză oasele, despărţi carnea de os şi intră în cele din urmă prin amândouă, se împleti şi ajunse una comună, cumplită. Căzu în şezut, şi veni disperarea.

– Doamne, ce să mă fac?

Gogoloaiele de plânset din gât nu o mai puteau ajuta ca să strige. Vocea îi patina şi abia mai reuşea să-i iasă din gură:

Trecu timp, veni timp. Ieşiră la braţ din biserică. Era fericită. Reuşise. Căldura se mai împuţinase. Ca nişte crăiţari. Văzu un fluture şi zâmbi. De-ar fi el, se gândi. Şi era fericită. Din ea nu mai putea plânge.

– Ana, veni mama în zori, de ce nu eşti îmbrăcată mireasă, fata mea?Acu ajung nuntaşii la poartă! Acu!

– Mai e timp, mamă, zise ea şi zâmbi, am stat să-i cos mirelui flori pe cămaşă. De zmeură şi de mure, mamă! Mamă, unde o să mă ai pe mine când n-o să mă mai ai? Zise ea şi iar râse, sălbatic, fericită, ca mieii când dau prima oară de iarbă. Începu să sughită. În sec. Din stomac, din plămâni, din adâncuri, ca un înecat. Căldura o vlăguise. Avea gura uscată ca şina pe care era pironită. Încercă să pipăie cu mâna spre sticla de vin dar ghimpii şi spinii îi pătrunseră palma. Simţi iar durerea, mai vie, mai proaspătă, mai adâncă. Lăcrimă pentru ultima dată. Oftă de întâi. Soarele era negru ca dulăul cel negru în cerul gurii. I se părea că-şi vede ursitorile, îmbrăcate în alb ca şi ea, şi toate cu faţa ei. Păsările se roteau în cercuri din ce în ce mai mici şi mai jos. La o palmă de suflarea-i ajunseră nişte rostocuţe. Soarele îi păru o fântână. Era neagră şi-i fu frică să nu cadă-năuntru.

Aţipi. Negrele păsări nu mai erau. Nici soarele nu se mai afla pe vre-un unde. Valurile curgeau fără câmp. Şi ea, ţinând faldurile rochiei de mireasă căzând în ţărână, ieşi bucuroasă din biserică şi începu să chiuie. Florile de pe cămaşa mirelui străluceau ca luceferii…

Şi după ce privi-n stânga, în dreapta mărăcinilor şi spre un cer nemilos, trase aer puternic de câteva ori în pieptu-i de ghiocel, se odihni puţin în ea însăşi, respirând greu, ca o căprioară-n hăţiş, şi cu tot ce mai rămăsese în sufletul ei îngălbenit de durere strigă peste toate câmpurile şi peste toate vietăţile care erau atunci pe acele nimicuri, cum ai arunca definitiv o piatră-n fântână, fără întoarcere:

– NELUUUUUUUUUU-UUUuuuUUU!

*

Alt pâlc de păsări se-aşezară pe păducel. Alt fluture se puse pe rug. Coclita limbă a mierlei fierbea de suspin. Şi depărtat, depărtat, tot mai mult şi mai mult, se-auzeau combinele unui neştiut treierat, al unui risipit avânt, al nimănui către nu se ştie cine.

Ce era de auzit, se-auzi!