Romanul scriitorului Evgheni Vodolazkin, Laur, este o meditaţie tulburătoare despre iubirea sacrificială, despre liberul arbitru şi căutarea mântuirii creştine. Cu toate acestea, autorul mărturiseşte că „Laur nu este un text autoritar. E un text care pune întrebări şi pentru credincioşi şi pentru atei în egală măsură. Nu propovăduieşte religiozitatea, ci propune un interlocutor”. Povestea tumultoasă de viaţă a lui Arseni este trăită într-o Rusie de ev mediu, bântuită de ciumă şi foamete. Protagonistul parcurge treptele unei deveniri spirituale, ale unui destin de excepţie. Aşezate, simbolic, sub semnul (auto)cunoaşterii, al renunţării la eul lumesc şi al ascezei. Acestora le corespund cele patru ipostaze identitare: Arseni/ Ustin/ Ambrozie/ Laur. Tânărul este protejat de Dumnezeu şi hărăzit cu puteri tămăduitoare, asemenea bunicului său, Hristofor, de la care a moştenit darul miraculos de a vindeca rănile şi bolile semenilor, de a descifra tainele cărţilor sfinte şi de a pătrunde în miezul existenţei, prin puterea rugăciunii şi a credinţei. După moartea bătrânului pustnic, se simte chemat să împlinească menirea acestuia, să se dăruiască nevoilor celorlalţi.

Într-un februarie primăvăratic, singurătatea lui Arseni este tulburată de apariţia Ustinei, pe care o lecuieşte de ciumă. Întâlnirea dintre cei doi este destinală. Prin iubire, ei regăsesc bucuria înaltă a comuniunii, a reîntregirii cuplului adamic: „Treptat-treptat, el se cufunda într-o lume făcută într-un fel deosebit, formată din el şi Ustina. În lumea aceea el era tatăl Ustinei şi fiul ei. Era prieten, frate, dar întâi şi-ntâi soţ. […] Cercul se-nchidea: ei deveneau unul pentru celălalt totul. Perfecţiunea acestui cerc făcea imposibilă pentru Arseni vreo altă prezenţă. Ei erau cele două jumătăţi ale unui cerc, şi orice adăugire i se părea nu numai de prisos, ci de neadmis”. După ce îşi pierde femeia şi copilul la naştere, devastat de remuşcare, Arseni devine Ustin. Fiinţa desperecheată, care nu-şi mai găseşte alinarea şi odihna. Pentru că se simte vinovat de moartea pământească a Ustinei, îşi dăruieşte propria viaţă mântuirii sufletului ei, renunţând să mai trăiască pentru sine însuşi. Drumul pe care îl parcurge este unul al ispăşirii, al iubirii jertfelnice. Un drum al suferinţei şi al speranţei. Al salvării vieţii celorlalţi şi, implicit, al răscumpărării propriului păcat. Stareţul Nikandru, căruia i se spovedise, îl avertizase: „Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe. Acum, Arseni, totul o să atârne de puterea dragostei tale. Şi, fireşte, de puterea rugăciunii tale”.

În monologurile sale dramatice, protagonistul îşi mărturiseşte aspiraţia de a înfrânge puterea nimicitoare a morţii, de a izbăvi sufletul iubitei: „Memoria mea mă părăseşte întruna şi poate o să mă părăsească pe veci. Dar ar fi eliberarea de memorie iertarea şi mântuirea mea? […] Căci cum să fie mântuirea mea fără mântuirea Ustinei, care a fost cea mai mare fericire a vieţii mele şi cea mai mare suferinţă? Aşa că Te rog: nu-mi lua memoria, în care e nădejdea Ustinei. Dar dacă ai să mă chemi la Tine, ai milă: judec-o nu după faptele noastre, ci după setea mea de a o salva. Şi acel puţin bine pe care l-am făcut trece-i-l ei”. Treptat, sub imperiul rugăciunii, fiinţa lui Ustin se transfigurează. Se desprinde de existenţa materială, trupească. Viaţa i se purifică. Legea firii este biruită şi, în urma unei prefaceri miraculoase, el devine unul dintre „nebunii întru Hristos”. Timpul lui individual se revarsă în albia veşniciei. Steaua polară a peregrinărilor lui pământeşti rămâne Ierusalimul, „centrul pământului”, acel punct care e „cel mai aproape de Cer”. De unde cuvintelor le este dat să zboare, să se înalţe spre Dumnezeu. Iar rugăciunilor să fie ascultate. Drumul spre Ierusalim este unul al ieşirii din durata profană şi al înaintării poticnite, sinuoase, dar binecuvântate spre inima sacrului. Un periplu în care firul călăuzitor este dragostea pentru Ustina şi comunicarea cu ea, dincolo de timp, dincolo de moarte şi viaţă: „Mi se pare din ce în ce mai mult că nu există timp. […] Cred că timpul ne este dat din mila Domnului, ca să nu ne încurcăm, căci nu poate conştiinţa omului să primească toate evenimentele odată. Noi suntem închişi în timp din cauza slăbiciunii noastre”.

Lângă Sfântul Mormânt, primeşte semnele şi răspunsurile tămăduitoare. De fapt, stareţul pe care-l întâlneşte acolo îi confirmă sensul propriei căutări. Căutare de natură spirituală, la capătul căreia îşi va regăsi liniştea: „Nu sunt sigur de calea mea, şi de-asta mi-e tot mai greu să merg înainte. Pe o cale necunoscută poţi merge multă vreme, foarte multă, dar nu poţi să mergi la nesfârşit. […] Dă-mi, dară, un semn, Mântuitorule, măcar un semn ca să ştiu că drumul meu nu o ia către nebunie, şi atunci, ştiind asta, pot să merg pe drumul cel mai greu, să merg oricât de mult şi să nu mai simt oboseală. […] Oare nu ştii că oricare drum ascunde în el primejdia? Oricare – şi dacă nu eşti conştient de asta, atunci de ce te mai mişti? […] Dar oare Hristos nu este direcţia generală, a întrebat stareţul. Ce direcţie mai cauţi? Şi ce înţelegi tu prin drum – nu spaţiile care rămân în spate? Ai ajuns cu întrebările tale până la Ierusalim, deşi ai fi putut să le pui, să spunem, şi de la mânăstirea Sfântul Kiril. Nu spun că nu sunt bune călătoriile, ele au sensul lor. […] Şi nu te lăsa atras peste măsură de mişcarea orizontală. Dar de ce să mă las atras, a întrebat Arseni. De mişcarea verticală, a răspuns stareţul şi a arătat în sus”.

Întors din această călătorie iniţiatică, el nu mai seamănă nici cu Arseni, nici cu nebunul întru Hristos sau cu pelerinul care părăsise oraşul. Chipul său dobândeşte „expresia de tristă impasibilitate a unei icoane”, iar întrebările i se luminează într-o certitudine adâncă. Reluând lupta cu ravagiile ciumei, simte că se întoarce spre punctul iniţial al vieţii sale. Că închide bucla destinului. Se retrage la mânăstirea Sfântul Kiril şi se călugăreşte cu numele monahal Ambrozie. Aici, trăieşte revelaţia dimensiunii sacre a timpului, a mişcării lui în spirală. Câştigă o înţelegere superioară a evenimentelor personale, descifrate dintr-o perspectivă creştină: „Există evenimente asemănătoare, continuă stareţul, dar din această asemănare se naşte contrariul […]. Dulceaţa mărului mâncat de Adam se transformă în acreala oţetului băut de Hristos. Pomul cunoaşterii duce omenirea spre moarte, dar lemnul crucii dăruieşte omenirii nemurirea. Ţine minte, Ambrozie, repetările sunt date pentru biruirea timpului şi pentru salvarea noastră. Vrei să spui că am să o întâlnesc din nou pe Ustina? Vreau să spun că nu există lucruri ireparabile”.

Deşi continuă să îngrijească bolnavi şi să le dăruiască miracolul vindecării, Ambrozie simte că a venit timpul însingurării, al pustniciei. De aceea se supune ritualului schimei, al renunţării la lume şi la semeni. Astfel, devine Laur. Numele simbolizează viaţa veşnică, dar, cu toate acestea, în reflecţiile despre propria viaţă se inserează sentimentul destrămării. Întreaga fiinţă i se pare asemenea unui mozaic care se desface în bucăţi. Deoarece a fost trăit, rând pe rând, de „patru oameni care nu seamănă unul cu altul, care au trupuri diferite şi nume diferite”. Stareţul Inokenti îi oferă lui Laur cheia înţelegerii celor patru ipostaze identitare, a treptelor spirituale pe care le-a parcurs, mereu călăuzit de aspiraţia spre Dumnezeu. Astfel, ceea ce părea dezintegrare, devine reunificare a întregului, într-o ordine sacră: „A fi un mozaic nu mai înseamnă să te desfaci în bucăţi, a răspuns stareţul Inokenti. Numai de aproape pare aşa, că fiecare pietricică în parte nu are legătură cu celelalte. În fiecare dintre ele există, Laure, ceva mai important: aspiraţia către cel ce priveşte de departe. Spre cel care poate să cuprindă toate pietricelele dintr-odată. El le adună cu privirea sa. Aşa e, Laure, şi în viaţa ta. Tu te-ai dizolvat în Dumnezeu. Tu ai frânt unitatea vieţii tale, ai renunţat la numele tău şi chiar la persoana ta. Dar şi în mozaicul vieţii tale există ceea ce uneşte toate părţile ei componente: aspiraţia către El. În El, ele se adună din nou”.

Deşi prezintă toate datele unui roman mistic, Laur este, înainte de toate, un roman de dragoste de o mare frumuseţe. Viaţa lui Arseni/ Ustin/ Ambrozie/ Laur se deapănă într-o manieră clasică, urmărind succesiunea cronologică a evenimentelor. Totuşi, dincolo de spectaculozitatea discursului epic, de profunzimea meditaţiei asupra condiţiei umane, tulburătoare rămâne povestea de iubire a protagonistului. Care învinge timpul şi moartea. În numele ei este asumat sacrificiul de sine, dăruirea necondiţionată pentru salvarea vieţii semenilor. O iubire de esenţă divină, un reper absolut tămăduitor pentru lumea bolnavă, desacralizată în care trăim.