Romanul scriitoarei suedeze Lena Andersson, Pasiune pură, a fost încununat, în 2013, cu prestigiosul premiu August, numit astfel în memoria lui August Strindberg. Cartea se constituie într-o analiză minuţioasă şi necruţătoare a iubirii, a permanentei confruntări dintre luciditate şi pasiune. Protagonista, Ester Nilsson, după terminarea studiilor de filosofie, timp de treisprezece ani, a dus o existenţă liniştită. Şi-a asumat o relaţie armonioasă, calmă, cu un bărbat care îi satisfăcea nevoile fizice şi mentale. A descoperit puterea de seducţie a limbajului şi a ideilor şi a înţeles limpede care îi este menirea. S-a dedicat bucuriilor intelectului, a scris eseuri şi poezii. Miza căutărilor ei era să descifreze sensurile realităţii, ce i se înfăţişa ca o copie devastator de exactă a imaginii plămădite de propria conştiinţă. Din momentul în care a răspuns provocării de a ţine o conferinţă despre opera unui artist plastic, Hugo Rask, echilibrul ei existenţial s-a spulberat. Pe măsură ce şi-a pregătit prelegerea, a empatizat tot mai mult cu universul creatorului, alimentându-şi astfel un dor insistent, o lipsă chinuitoare. De fapt, a trăit revelaţia că omul poate simţi lipsa cuiva pe care nu l-a întâlnit decât în fantezie. Imperceptibil, s-a îndrăgostit. Simţea că toate cuvintele şi gândurile pe care le aşternea pe hârtie îi îmbrăţişau şi îi mângâiau opera, şi opera era el. Întâlnirea propriu-zisă a stat sub semnul confirmării unei fascinaţii existente deja. Blândeţea şi senzualitatea din gesturile bărbatului au trezit freamăte şi pulsaţii în Ester. De-atunci, pe nesimţite, pasiunea o devora pe dinăuntru. Toţi cilindrii motoarelor cu ardere internă intraseră în funcţiune. [
] Carnea îi ardea şi nu putea să doarmă.
Scriitoarea explorează intimitatea gândirii şi afectivităţii feminine, învolburările atracţiei şi ale obsesiei erotice, ipostazele vulnerabilităţii şi ale suferinţei: Îl iubea atât de mult, încât o durea peste tot. Dar şi nuanţele neînţelegerii, ale neliniştii ucigătoare, alimentate de atitudinile aproape inexplicabile ale partenerului. Care, deşi îi caută compania, o invită la restaurante şi mese scumpe, este mereu prudent şi pasiv. Luni întregi, întâlnirile rămân platonice, nu depăşesc preludiul. Pasul decisiv, cel mult aşteptat, întârzie să apară. Femeia supune totul reflecţiei şi interpretării, presimte suflul catastrofei, mai ales când încearcă să explice tărăgănarea, amânarea din gesturile lui. Motivaţia, cauza acestei atitudini îi scapă. Comunicarea pare fisurată. Mintea ei macină în gol o mulţime de supoziţii şi scenarii. Înregistrează nesincronizarea, contratimpul fiinţial: Ar fi dat toată frumuseţea eterică din lume în schimbul unui început mai grabnic al vieţii lor împreună. [
] Îşi dorea claritatea pe care numai împlinirea fizică o poate da. Voia să se producă contopirea şi să devină apoi accesibili unul altuia, să poată aştepta diverse lucruri unul de la celălalt. Inevitabilul se întâmplă, totuşi. Dar cele trei nopţi petrecute împreună nu-i leagă, nu-i apropie mai mult, cum speră ea, dimpotrivă. Trăirile se complică, se amestecă. Prezentul îşi pierde consistenţa, se subţiază. Viitorul nu există decât în proiecţiile ei: Nu spuseră nimic despre o continuare, nimic despre pătrunderea fiecăruia în viaţa celuilalt, sau despre mutismul ce urmase după ce se uniseră. Nimic despre nimic. Conversaţia lor încetă în secunda în care începură să vorbească trupurile. De fapt, fiecare dintre ei înţelege diferit graniţa dintre implicare şi frică/ respingere, putere şi fragilitate. În timp ce Esther se simte îndreptăţită să revendice responsabilitatea afectivă, el consideră că ceea ce trăiesc stă sub semnul pasiunii, nicidecum al angajamentului moral. De aceea, după ce se consumă flacăra interioară, el dezertează, se retrage în tăcere şi absenţă, neîncurcându-se în vreun complex de vinovăţie. Drama personajului feminin se intensifică cu atât mai mult, cu cât bărbatul dispare subit din viaţa ei, fără explicaţii. Nu-i răspunde la telefoane, la mesaje. O vreme, îi găseşte circumstanţe atenuante. Când se revăd, mai mult sau mai puţin întâmplător, el se eschivează, e crispat, disconfortat, în defensivă. În sufletul ei se cumulează frustrarea, furia, setea de răzbunare, uneori ura. Luptă împotriva dependenţei cu armele introspecţiei şi problematizării. Tocmai pentru că nevoia de a înţelege ceea ce trăieşte îi este vitală, definitorie: El nu voia să aibă cu ea o legătură apropiată, care să permită accesele de furie. Dar atunci de ce a vrut să fie intim cu ea, dacă nu voia apropiere? Şi care a fost rostul acestui preambul de luni de zile, al deselor convorbiri de luni de zile, lungi şi intense? Nu înţelegea. Îşi spuse că, dacă s-ar apuca vreodată să scrie un epos despre problema asta, i-ar da titlul Nu înţeleg.
Prinsă în plasa unei permanente interogări de sine, a autosugestiei şi a speranţei, femeia se agaţă de orice gest sau privire, le întoarce pe toate feţele, se învinovăţeşte adesea că nu şi-a strunit spiritul critic. Tânjeşte după tandreţe, după prezenţă şi cuvinte, deşi e conştientă de insuficienţa acestora: Dragostea are nevoie de cuvinte. Te poţi bizui şi pe sentimentul fără vorbe, dar numai pentru scurt timp. Iubirea fără cuvinte nu supravieţuieşte la infinit, nici iubirea numai din cuvinte. Dragostea e o fiară flămândă. Trăieşte din atingeri, declaraţii repetate, din ochiul care vede în ochiul altuia. Când ochiul e foarte aproape de al celuilalt, niciunul nu vede nimic.
Lena Andersson radiografiază toate complicaţiile subiectivităţii ultragiate, toate avatarurile pasiunii. Disecă, cu bisturiul analizei, stările fiinţei mistuite de autoiluzionare, obsesie şi disperare. Parcursul ei, de la maladie şi convalescenţă, la vindecare. Constată că cea mai gravă boală de care a suferit Esther a fost speranţa. În a cărei capcană periculoasă a intrat cu ardoare. În cazul ei, aceasta s-a dovedit mai puternică decât pavăza lucidităţii şi a inteligenţei. A rupt toate resorturile instinctului de conservare: Speranţa parazitează trupul omului şi trăieşte într-o perfectă simbioză cu inima lui. Nu ajunge să-i pui cămaşa de forţă şi s-o încui într-un ungher întunecat. Nu ajută nici regimul de înfometare cu pâine şi apă. Trebuie să i se taie orice sursă de hrană. Dacă Speranţa are nevoie de oxigen, îşi face rost de el. [...] Speranţa trebuie lăsată să moară de inaniţie ca să nu-l rătăcească şi să nu-l orbească pe cel care o găzduieşte. Speranţa nu poate fi ucisă decât cu brutalitatea lucidităţii. Speranţa e crudă fiindcă te leagă, te prinde în plasă. Când parazitul speranţei e desprins de trupul gazdă, acesta ori moare, ori îşi recapătă libertatea.
Pasiune pură nu este doar un roman psihologic despre ravagiile iubirii pasionale, ci, mai ales, o poveste despre forţa devastatoare a speranţei. Despre teritoriile lăuntrice pe care le cucereşte, împotriva raţiunii care stă de veghe: ea îi băga beţe în roate, îi estompa memoria ruşinii şi a neliniştii şi o împingea spre noi încercări. Scriitoarea suedeză deconstruieşte eşafodajul dramatic pe care l-a creat speranţa în avântul ei spre împlinire. Investighează zbaterile şi căderile fiinţei, crizele identitare, anevoioasele căutări recuperatorii, drumul prin labirintul suferinţei, catharsis-ul înţelegerii, al lămuririi de sine şi al eliberării: Peste o săptămână se împlinea un an de când suferea Ester. Suferinţa se va intensifica şi se va concentra în următoarele zile, dar acum era mai pură, mai puţin neclară. Relaţia asimetrică (şi mutilantă) cu celălalt reprezintă o experienţă revelatorie, în care se oglindeşte atât universul contorsionat al eului, cât şi puterea lui de reconfigurare interioară, după ce s-au consumat resursele dăruirii, ale orgoliului rănit, ale umilinţei şi depersonalizării.
În romanul Pasiune pură, dincolo de vibraţia lirică a frazelor, dominantă rămâne profunzimea discursului analitic. Lena Andersson ridică întrebări scormonitoare despre codurile de comportament trupesc şi sufletesc care funcţionează într-o pasiune. Despre responsabilitatea pe care o generează sau nu actul sexual, despre libertatea sau constrângerea morală a partenerilor de cuplu. Despre mecanismele complicate şi sensibile pe care le declanşează iubirea, trăită ca o antiteză între putere şi fragilitate, între cruzime şi căldură afectivă, trăită ca un conflict între adevărul subiectiv şi cel real, între aşteptarea plină de speranţă şi neîmplinirea ei, între cuvinte şi tăcere.