Aspectul structural-semiotic al poeziei*

Obiectul prezentului studiu îl constituie poezia modernă (1790/1850-azi), cu observaţia că ultima ei parte (1945-azi) a fost numită în America şi occidentul european poezie postmodernă.

Fixându-mi ca obiect poezia modernă, intenţia mea este aceea de a mă lămuri pe cât posibil asupra ei, a înţelesului sau înţelesurilor pe care le poartă. Ce este poezia modernă? Care sunt caracteristicile, de fapt constantele estetice care ne determină să cuprindem anumite scrieri apărute în modernitate sub numele de „poezie modernă”? În ce constă, aşadar, canonul (conceptul) modern de poezie?

Înainte de a ne opri asupra caracteristicilor sau trăsăturilor specifice ale poeziei moderne, vom da atenţie unui plan mai larg, fundamental al poeziei, şi anume acela al limbajului; al limbajului din care poezia se constituie. Şi într-adevăr, nu puţini dintre lingviştii, semioticienii, teoreticienii şi poeţii secolului XX au înţeles că poezia este făcută din limbaj. Şi dacă în Lecţii de poetică structurală I. M. Lotman recunoaşte că „Limba este materialul literaturii” (13, p. 61, 1964), materia din care ea este făcută, Valéry apreciază încă din anul 1937 că

„Literatura este şi nu poate fi altceva decât un fel de extindere şi aplicare a anumitor proprietăţi ale Limbajului.” (Predarea poeticii la College de France, 14, p. 600, s. a.).

„Literatura este operă de limbaj”, este „exploatarea posibilităţilor limbii, cea mai intensă care există”, va spune formalistul rus T. Todorov, citat de Adrian Marino (15, vol. 3, p. 37, nota 82).

Poetul construieşte poezia chiar din limba pe care o vorbeşte. Dar dacă poezia este construită din limbaj, dacă este operă de limbaj, atunci cercetarea pe care o întreprindem asupra poeziei este îndreptăţită să pornească chiar de la limbaj.

Observând limbajul poeziei, constatăm că acesta prezintă două mari aspecte: primul este acela al structurii sale, al doilea este cel al proprietăţilor artistice ale acestei structuri. În acest capitol vom discuta despre primul aspect, structura limbajului poeziei; şi o vom face atât din perspectivă structurală cât şi din perspectivă semiotică.

1. Structura limbajului poetic

O serie de cercetări asupra literaturii/poeziei, între care Opera literară, a germanului W. Kayser, din 1948 (16), faimoasa Teorie a literaturii a lui R. Wellek şi A. Warren, din 1949 (17), Estetica lui N. Hartman apărută în 1950 (18), tratează literatura/poezia ca limbaj, mai precis ca ansamblu unitar a patru şi, respectiv, cinci (Hartman) straturi lingvistice componente, straturi ale căror denumiri diferă sensibil de la un autor la altul.

Dar toate aceste studii au ca punct de plecare, în parte recunoscut, lucrarea anterioară a polonezului Roman Ingarden, Das literarische Kunstwerk (Hale, 1931), lucrare care prezintă opera literară ca având o structură stratificată formată din cinci straturi. Revenind asupra ideilor sale în Studii de estetică, carte publicată în anul 1947, Ingarden găseşte că poezia prezintă o structură bidimensională.

(I.) Într-o primă dimensiune avem „succesiunea fazelor, părţilor operei unele după altele, (a cuvintelor şi versurilor, versuri ce fac forma poeziei – p. n.), (II.) în a doua dimensiune (avem –  p. n.) apariţia simultană a multiplelor componente eterogene, pe care eu le denumesc straturi. Cele două dimensiuni sunt dependente în mod necesar” (19, p.p. 34-35, s. a.) una de alta.

În a doua dimensiune, straturile, în număr de patru, sunt:

1). stratul fonetico-lexical, format din sunetele cuvintelor şi, respectiv, din semnele grafice ale cuvintelor; 2). stratul semnificaţiei cuvintelor sau sensul propoziţiilor şi frazelor; 3). stratul obiectelor reprezentate în poezie sau în unele din părţile ei şi 4). stratul imaginilor vizuale, tactile, auditive, sau plăsmuite, „în care se înfăţişează concret obiectul reprezentat” (ib., p. 36).

Primele trei straturi sunt prezente în marea majoritate a cuvintelor poeziei sau vorbirii. Să luăm spre pildă cuvântul stepă: 1). aspectul sonor-lexical al acestui cuvânt, sunetele sau semnele grafice, constituie stratul fonetico-lexical. 2). înţelesul, semnificaţia cuvântului stepă – „o mare întindere naturală de iarbă” – constituie stratul semnificaţiei, iar 3). stepa fizică pe care o desemnăm prin acest cuvânt – sau mai degrabă întreaga clasă de „obiecte” concrete care poartă numele de stepă – reprezintă stratul obiectelor reprezentate.

Atunci când traducem un cuvânt într-o altă limbă stratul fonetico-lexical – sunetele şi semnele grafice ale cuvântului – se schimbă cu totul, în timp ce înţelesul (semnificaţia, ideea) cuvântului şi referentul indicat de cuvântul respectiv rămân neschimbaţi. Altfel spus, în limbi diferite, aceeaşi semnificaţie şi acelaşi referent sunt simbolizate, comunicate de nume sau denominări diferite.

Conform concepţiei lui Ingarden, ar fi ca în continuare să prezentăm  imaginile, figurile retorice ale poeziei ca pe un alt strat, deci ca fiind cel de-al patrulea strat al limbajului/discursului poetic. Dar constituie cu adevărat imaginile, figurile retorice un alt strat al discursului lingvistic, cel de-al patrulea?

Să luăm drept exemplu chiar metafora pe care o citează Ingarden în studiul său: „întinsul toridului ocean” (ib., p. 33). Metafora aceasta prezintă ea însăşi cele trei straturi discutate mai sus: (1) stratul fonetico-lexical, făcut de sunetele şi grafemele cuvintelor, (2) stratul semnificaţiilor – „întinsul toridului ocean”, ca semnificaţie literală nepertinentă directă, şi „stepa”, ca semnificaţie metaforică sau sugerată de semnificaţia directă –, şi, în fine, (3) stratul obiectelor reprezentate, constituit de ceea ce îmi indică în mod direct metafora, aşadar „întinsul ocean” (referentul indicat sau referentul direct), şi ceea ce îmi sugerează sensul nepertinent direct, deci „stepa” (referentul sugerat).

Deşi metaforele şi, alături de ele, toate figurile retorice de semnificaţie (tropii) şi de gândire, nu se identifică, prin tipurile de semnificaţii pe care le vehiculează şi efectul lor specific (poetic) asupra noastră, cu limba comună, care este în mod dominant literală, acestea sunt totuşi secvenţe lingvistice, iar ca secvenţe lingvistice ele prezintă cele trei straturi ale limbii comune – stratul fonetico-lexical, stratul semnificaţiilor şi stratul obiectelor reprezentate. Imaginile, figurile retorice de semnificaţie şi figurile de gândire nu constituie, aşadar, un strat lingvistic separat faţă de cele trei straturi ale limbii prezentate deja; nu reprezintă un alt strat al discursului lingvistic, cel de-al patrulea.

Cu această corecţie adusă structurii lingvistice descrise de Ingarden, înţeleg că poezia este un discurs lingvistic (o succesiune coerentă de cuvinte, propoziţii şi fraze/versuri) care desfăşoară simultan trei straturi: 1). stratul fonetico-lexical (enunţul, expresia fonico-grafică sau scriitura), 2). stratul semnificaţiilor şi sensurilor, al ideilor sau al mesajului, alcătuit din sensuri literale, sensuri nepertinente sugestive sau metaforice şi sensuri pertinente sugerate, şi 3). stratul obiectelor reprezentate, care este lumea reprezentată, desemnată. Poezia este un discurs lingvistic ce desfăşoară simultan trei straturi, trei discursuri. Ea mai include, desigur, regulile specifice şi nevăzute de îmbinare ale semnelor sale, însă despre acestea vom vorbi în capitolul următor.

2.     Semiotica limbajului poetic

Abordarea semiotică a poeziei, a prozei, dramei sau limbajului comun (limbii vorbite) nu este diferită, în esenţă, de abordarea structurală. Încă înainte de apariţia primei lucrări a lui Ingarden (1931), care trata despre limba literaturii şi straturile ei, Gottlob Fregge, întemeietorul semanticii logice moderne, observa în anul 1892 că limba are doi constituenţi: referinţa (= desemnarea unei realităţi, a unui element al lumii) şi sensul. Dacă limbajul ştiinţific şi limba comună sunt mai cu seamă referenţiale, cognitive, limbajul poeziei este nonreferenţial, el fiind marcat îndeosebi de sensuri, spune Fregge.

În anul 1916, Ferdinand de Saussure introduce în lingvistică noţiunea de semn, pe care în celebrul Curs de lingvistică generală îl defineşte astfel:

„Semnul lingvistic nu uneşte un lucru şi un nume, ci un concept (semnificatul) şi o imagine acustică (semnificantul)” (20).

În calitate de semn lingvistic, cuvântul apare, aşadar, ca fiind unitatea dintre concept (idee, semnificaţie) şi imaginea acustică (grupul de sunete), dintre semnificat şi semnificant. Saussure ignoră după cum se vede referinţa, despre care vorbea Fregge. Să înţelegem că neglijând referinţa el ignoră prezenţa în cuvânt şi în limbaj a lumii, a realităţii desemnate?

În anul 1923, I.A. Richards şi C.K. Ogden (21) găsesc că semnul în general, deci nu doar cel lingvistic, are o configuraţie triunghiulară, el cuprinzând relaţiile dintre trei termeni: (1) symbol (semnalul), (2) thought sau reference (indicaţia, referinţa) şi (3) referent (referentul). După cum se vede, cei doi lingvişti introduc în schema semiotică a lui Sausure referinţa lui Fregge, sub două nume: referent şi referinţă.

În mod curent, termenii semiotici ai semnului lingvistic poartă aceste nume: 1). semnificant sau expresie (sunetele şi semnele grafice – scrierea), 2). semnificat, semnificaţie sau sens (ceea ce este sugerat de semnificant) şi 3). referent sau referinţă (realitatea desemnată). Grafic, semnul a fost reprezentat de către Richards şi Ogden prin celebrul triunghi semiotic. Cu noile denumiri ale termenilor, semnul lingvistic arată astfel:

                                                                   (2) Semnificat

                                                       (Semnificaţie, sens)

                   (1) Semnificant  ———————  (3) Referent/Referinţă

                                                       (Expresie)

Atât cuvântul (morfemul) în general, limba vorbită cât şi poezia prezintă aceşti trei termeni semiotici sau dimensiuni semiotice. Poezia poate fi socotită, aşadar, un semn sau un hipersemn (Maria Corti) ai cărui termeni (hipertermeni) – semnificantul (expresia), semnificatul (sensurile, conţinutul ideatic al cuvintelor, propoziţiilor şi frazelor) şi referentul (existentul, lumea, obiectele la care se referă ideile) sau mai degrabă referinţa – apar în discursul lingvistic în mod simultan. Dacă vom înţelege cei trei termeni semiotici ca tot atâtea discursuri, poezia va apărea ca fiind un discurs lingvistic coerent ce desfăşoară simultan trei discursuri: discursul semnificant, discursul semnificat şi discursul referenţial. Poezia ca discurs este, ca şi limba, tridimensională, este un discurs lingvistic tridimensional.

Ajunşi în acest punct, putem compara cele două abordări lingvistice ale poeziei: abordarea structurală a lui Ingarden, căreia i-am aplicat corecţiile semnalate, şi abordarea semiotică a lui Richards şi Ogden. În ambele cazuri, poezia se arată a fi un discurs lingvistic, aşadar o succesiune coerentă de cuvinte, propoziţii şi fraze. În concepţia structurală poezia este un discurs lingvistic stratificat, iar în concepţia semiotică ea este un hipersemn, ce prezintă o configuraţie (structură) semiotică. Cele trei straturi ale discursului – (1) stratul fonetico-lexical, (2) stratul semnificaţiilor şi sensurilor, (3) stratul obiectelor reprezentate – corespund, pe rând, celor trei termeni semiotici – (1) semnificantul, (2) semnificatul şi (3) referentul –, care mai pot fi numiţi şi discurs semnificant, discurs semnificat şi discurs referenţial.

În concluzie, atât abordarea structurală cât şi abordarea semiotică a poeziei-limbaj conduc la rezultate asemănătoare, dacă luăm în calcul corecţiile făcute ideilor lui Ingarden şi sinonimia de fond a noţiunilor folosite în cele două tipuri de analiză, de abordare lingvistică. Aşa încât putem aprecia că

poezia este un semn (hipersemn), aşadar un discurs lingvistic tridimensional, ai cărui termeni (hipertermeni) – semnificantul (expresia, enunţul, scriitura) sau discursul semnificant, semnificatul sau discursul ideatic (semantic) şi referentul sau discursul referenţial – apar în discurs simultan.  

* Capitolul II din volumul CANONUL POETIC, aflat în lucru. 

NOTE:

13. I.M. LOTMAN, Lecţii de poetică structurală, Editura Univers, Bucureşti, 1970.

14. Paul VALÉRY, Poezie. Dialoguri. Poetică şi estetică, antologie, traducere de Şt. Augustin DOINAŞ, Alina Ledeanu, Marius Ghica, Editura Univers, Cluj-Napoca, 1989.

15. Adrian MARINO, Biografia ideii de literatură, vol.3, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994.

16. Wolfgang KAYSER, Opera literară, Editura Univers, Bucureşti, l979.

17. R. WELLEK şi A. WARREN, Teoria literaturii, E.L.U., Bucureşti, 1967.

18. Nicolai HARTMAN, Estetica, Editura Univers, Bucureşti, l974.

19. Roman INGARDEN, Studii de estetică, secţiunea Probleme de teorie a operei de artă literară, Editura Univers, Bucureşti, l978.

20. Ferdinand de SAUSSURE, curs de lingvistică generală, publicat de Charles Bally şi Albert Sechehaye, în colaborare cu Albert Riedlinger, ediţie critică de Tullio De Mauro, traducere şi cuvânt înainte de Irina Ezverna Tarabac, Editura Polirom, Iaşi, 1998. p. 85.

21. C. K. OGDEN şi I. A. RICHARDS, The Meaning of Meaning, London, 1923.