Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2021

Mama a murit, după care a urmat tata şi aşa am rămas singură în casă. Acum doi ani, bătrâna care avusese grijă de mine când eram mică s a prăpădit şi ea, de inimă.

Se pare că mai aveam câţiva veri care locuiau într-un sătuc de la gurile râului, undeva în nord, dincolo de munţi. Oricum, nu i-am cunoscut, şi nu m-a bătut niciodată gândul să-i vizitez, cu atât mai mult cu cât nimeni nu se încumeta să treacă munţii. Hărţile dispăruseră de o veşnicie, aşa că nu se ştia ce formă are insula sau ce se află în cealaltă parte a ei…

Tatăl meu fusese ornitolog. Lucrase la un observator situat pe vârful dealului din sudul insulei. Stătea acolo trei luni pe an, strângând date, făcând fotografii şi aşteptând puii să eclozeze.

Îmi plăcea la nebunie să-l vizitez, sub pretextul că-i aduceam pacheţelul cu masa de prânz. Tinerii cercetători mă îndrăgiseră şi mă îndopau constant cu fursecuri şi ciocolată caldă.

Eu mă ghemuiam în braţele tatei şi mă uitam la păsări cu binoclul. Forma ciocului, culoarea penajului din jurul ochilor, felul în care îşi deschideau aripile – nimic nu-i scăpa ochiului său vigilent, de cercetător. Cum binoclul era destul de greu pentru un copil şi braţele îmi oboseau repede, tata îşi strecura binişor mâna pe dedesubt, să mai susţină din greutate.

Stăteam cu obrazul lipit de al lui, privind păsările, dar ardeam de nerăbdare să-l întreb de lucrurile ascunse în comoda veche din atelier.

Însă, când să apuc să deschid gura, îmi revenea în minte profilul trist al mamei, uitându-se pe fereastră la secera lunii, şi îmi înghiţeam repede cuvintele.

— Mănâncă pacheţelul până nu se strică mâncarea! mă pomeneam eu că-l dădăcesc, imitând-o pe mama.

La plecare, tata mă conducea la autobuz. În drum spre staţie era un loc unde zburătoarele veneau să se hrănească, iar eu mă opream şi fărâmiţam din biscuiţii primiţi în dar.

— Când vii acasă? îl întrebam.

— Sâmbătă seară, cred, îmi răspundea blând, foindu-se de pe un picior pe altul. Transmite-i salutări mamei!

Apoi îmi făcea atât de tare cu mâna, că mai-mai să-i sară creionul roşu din mână – sau busola, markerul, rigla, penseta, sau orice altceva se nimerea să aibă prin buzunare.

*

Mare noroc că păsările au dispărut după ce a murit tata! Mulţi se reprofilau repede după ce era declarată o dispariţie – nu şi tata. El nu ştia altceva decât să catalogheze păsările…

De pildă, pălărierul de peste drum începuse să confecţioneze umbrele. Soţul bătrânei care m-a crescut, fost mecanic pe feribot, s-a făcut paznic la un depozit. O fată ceva mai mare ca mine s-a trezit peste noapte moaşă, după ce înainte fusese coafeză. Chiar dacă noua slujbă era mai prost plătită, nimeni nu se plângea şi nu se perpelea de dorul fostului serviciu. Bineînţeles, dacă ar fi cârtit cu ceva, ar fi fost imediat luaţi la ochi de Poliţia Memoriei.

Insula noastră era un petic de pământ în mijlocul unui imens ocean pustiu, iar oamenii de pe ea, inclusiv eu, uitau foarte uşor.

S-a petrecut într-o dimineaţă, brusc, pe nepusă masă, aşa cum se întâmpla de obicei în astfel de cazuri.

Când am deschis ochii, am simţit o undă aspră în aer – semnul unei noi dispariţii. Înfăşurată în pătură, mi-am plimbat privirea prin odaie, trecând în revistă fardurile de pe policioara cu oglinda, decupajele de hârtie, notiţele împrăştiate pe birou, dantela de la perdea, raftul cu discurile de vinil. Mi-a luat ceva timp până să mă dumiresc ce lipsea.

M-am dat jos din pat, mi-am tras pe mine un pulover, apoi am ieşit în grădină. Vecinii erau deja afară, uitându-se îngrijoraţi în jur. Câinele din curtea de alături mârâia.

Ochii mi-au căzut pe o pasăre maronie, înfoiată, cu pene albe pe piept, zburând în înaltul cerului.

Putea foarte bine să fi fost una din cele văzute la observator, în compania tatei. Deodată m-a străfulgerat ideea că toate lucrurile legate de păsări mi se şterseseră complet din minte: amintirile, senzaţiile, chiar şi înţelesul cuvântului „pasăre“. Totul – absolut totul – pierise.

— Deci le-a venit rândul păsărilor, a şoptit fostul pălărier, care locuia în casa de peste drum. Călătorie sprâncenată! Nu cred c-o să le simtă cineva lipsa. Nimic nu făceau, decât să se vânture de colo-colo în zbor.

Şi-a potrivit fularul la gât şi a strănutat înăbuşit. Apoi, dând cu ochii de mine, şi-a adus aminte că tata fusese ornitolog, a schiţat un zâmbet jenat şi a pornit-o iute spre serviciu.

Şi ceilalţi păreau la fel de uşuraţi. Şi-au văzut mai departe de treburile de dimineaţă, lăsându-mă singură, cu ochii la cer.

Făptura plăpândă şi maronie de adineauri a dat roată prin aer, după care şi-a luat zborul spre nord, pierzându-se în depărtare. Deja nu-mi mai aminteam cum se numeşte. M-a încercat o undă de regret că nu memorasem mai multe denumiri de păsări pe vremea când eram cu tata la observator, uitându-mă cu binoclul la ele.

Am încercat să-mi întipăresc în minte fâlfâitul aripilor, ciripitul, culorile penajului, dar ştiam că-i în zadar. Pasărea, a cărei imagine se întrepătrundea cu amintirile legate de tata, mă lăsa acum rece – o vietate oarecare tăind văzduhul cu bătaia aripilor.

După-amiaza am fost la cumpărături în piaţă. Ici-colo am întâlnit pâlcuri de oameni cu colivii. Papagalii, cintezele, orezarii şi canarii se agitau de după gratii, de parcă presimţeau ce-i aşteaptă. Crescătorii de păsări – tăcuţi, aproape amorţiţi, străduindu-se să se împace cu gândul acestei noi pierderi – îşi luau fiecare, în felul lui, rămas bun. Unii îşi strigau păsările pe nume, alţii îşi frecau obrazul de penele lor sau le lăsau să le ia din gură un ultim tain. Îndată ce micile ritualuri s-au sfârşit, au deschis coliviile şi le-au ridicat spre cer. Micuţele făpturi, la început buimăcite, le-au dat un mic ocol, apoi s-au făcut nevăzute, înghiţite de depărtările albastre.

După ce şi-au luat toate zborul, s-a aşternut o linişte apăsătoare, de parcă întreaga fire respira încet, cu greu, cu băgare de seamă. Vânzătorii s-au întors rând pe rând acasă cu coliviile goale.

Şi aşa au dispărut păsările…

*

Ziua următoare s-a petrecut ceva neaşteptat. Pe când îmi luam micul dejun şi mă uitam la televizor, s-a auzit soneria de la uşă. După cât de insistent suna, nu prevestea nimic bun.

— Vrem să ne duci în biroul tatălui tău! a zis de la intrare unul dintre agenţii din Poliţia Memoriei.

Erau cu totul cinci, îmbrăcaţi în uniforme verde închis, încinşi cu curele late şi încălţaţi cu bocanci negri. Purtau mănuşi de piele şi pistoalele li se iţeau pe jumătate din tocurile de la brâu. Arătau aproape identic, mai puţin cele trei insigne de pe guler – deşi n-am avut răgaz să le studiez pe îndelete.

— Du-ne în biroul tatălui tău! a repetat pe acelaşi ton poliţistul din fruntea lor.

Pe guler avea trei insigne – una în formă de diamant, iar celelalte aducând cu un bob de fasole şi un trapez.

— Tata a murit acum cinci ani, am spus, apăsând pe fiecare cuvânt ca să-mi păstrez calmul.

— Ştim asta, a zis un altul.

Insignele de pe gulerul lui reprezentau o pană de despicat lemne, un hexagon şi litera „T“. Ca şi cum vorbele sale ar fi fost un semnal secret, ceilalţi au năvălit în casă încălţaţi. Holul a răsunat de bocănitul ghetelor şi zdrăngănitul armelor lovindu-se de teci.

— Tocmai am spălat covoarele. Vă rog să vă descălţaţi.

Nu-mi venise în minte o replică mai bună. Ştiam că trebuia să le vorbesc pe un ton ferm, să-i fac să înţeleagă că pentru mine era ceva important. Nici nu m-au băgat în seamă şi au pornit-o întins spre etaj.

Ştiau exact unde se duc. O clipă mai târziu se proţăpiseră în biroul tatei din aripa de est a casei şi se apucaseră deja de treabă cu maximă eficienţă.

Întâi şi-ntâi, unul dintre ei a desfăcut ferestrele, care fuseseră bătute în cuie după moartea tatei. Între timp, un altul, cu ajutorul unui obiect lung şi subţire ca un bisturiu, a forţat încuietorile dulapului şi sertarele biroului. Ceilalţi au cercetat peretele, centimetru cu centimetru, în căutarea unor compartimente secrete.

Apoi au început să scotocească prin hârtiile tatei, mototolindu-i notiţele, ciornele, articolele şi fotografiile. Cum n-au dat de nimic compromiţător – adică nimic despre „păsări“ – au aruncat lucrurile pe podea. Rezemată de tocul uşii, îi priveam atentă cum operau, jucându-mă cu clanţa uşii.

După cum se tot zvonea, agenţii din Poliţia Memoriei erau extrem de bine antrenaţi. Cei cinci poliţişti lucrau meticulos, eficient, fiecare cu rolul lui. Tăcuţi, cu privirea ageră, fără mişcări de prisos. Singurul sunet care se auzea era foşnetul hârtiilor ca zbaterea unor aripi nevăzute.

Cât ai clipi, pe podea s-a strâns un morman de maculatură. Oricum, n-aveau ce să găsească aici. Documentele cu scrisul bine-cunoscut al tatei şi pozele de la observator, făcute cu mari eforturi, au prins a zbura prin cameră.

Se făcuse un talmeş-balmeş de nedescris. Mişcările le erau atât de studiate, încât îţi creau iluzia că, de fapt, erau pe de-a-ntregul justificate.

Poate că ar fi trebuit să protestez, dar inima îmi bătea să-mi sară din piept şi nu prea ştiam ce să fac.

— Umblaţi mai cu grijă, vă rog. Sunt amintiri de la tata, mi-am răcit eu gura de pomană.

Nici unul nu s-a sinchisit să-mi arunce măcar o privire. Vocea mi-a fost înghiţită de grămada de gunoaie de pe podea.

Unul dintre agenţi a dat să apuce mânerul sertarului de jos al biroului.

— N-o să găsiţi nimic acolo, m-am răţoit eu.

Era sertarul unde tata îşi ţinea scrisorile şi fotografiile de familie. Un agent cu alte trei insigne pe guler – nişte cercuri concentrice, o lacrimă şi un dreptunghi – a continuat să scotocească impasibil. La un moment dat, a descoperit o poză de familie cu o pasăre viu colorată, scoasă din incubator de tata – nu-mi mai aminteam cu niciun chip numele ei. Apoi a strâns cu grijă fotografiile şi scrisorile de pe masă şi le-a pus înapoi în sertar. A fost singurul lor gest frumos.

După ce au luat la mână toate obiectele, au băgat hârtiile ce zăceau pe podea în nişte saci negri, de plastic, pe care îi scoseseră din buzunarele hainelor. După felul brutal în care umblau era clar că aveau să se descotorosească de saci imediat ce plecau. N-au mai căutat altceva. Veniseră să elimine orice dovadă legată de păsări – prima dintre îndatoririle Poliţiei Memoriei era să se asigure că dispariţiile decurg ca la carte.

Operaţiunea a fost mult mai sumară decât cea din ziua în care mama fusese arestată. Cum găsiseră ce-şi propuseseră şi puseseră totul în saci, mai mult ca sigur că n-aveau să se mai întoarcă. Tata era de mult mort şi amintirea păsărilor pălea pe zi ce trece.

După o oră de percheziţie, se adunaseră zece saci de gunoi. Razele soarelui de dimineaţă au încălzit camera şi au făcut ca insignele de pe guler să le lucească. Niciunul dintre ei nu transpirase şi nu-şi pierduse răsuflarea de la efortul făcut. Fiecare agent a luat în spate câte doi saci pe care i-a dus la camionul parcat în faţa casei.

Într-o oră, camera era complet schimbată. Urmele prezenţei tatălui meu, pe care mă străduisem să le păstrez vii, dispăruseră, iar în locul lor domnea un gol imens. Am rămas în picioare în mijlocul camerei. Vidul era atât de vast, încât părea că înghite totul în adâncurile sale tenebroase.