La lună (A holdhoz)

O fleandură – aleargă după lună.

Bunule Eumene taie-i calea indiscretului, opreşte-i fuga nesimţită,

Bate din picioarele mărunte, sau cu visătorii, gravii

Ochi căprui să îl ţinteşti încât să îngheţe sufletul în el…

Porunceşte-i liniştea.

Doar tu eşti stăpânul pe drumul tău în noapte

Şi pentru tine e populată noaptea.

La tine se ridică şoapta, trebăluitul bunicuţei… şi cei fără bani de ulei

Acul cusătoarelor sărace dansează pentru tine noaptea în faţa geamului, -

Monştri prietenoşi ai nopţii, hoţii hoinari şi furia goală a harpiei

Tu eşti creatorul minunat al acestora, Plutitorule, -

Şi mama mea eşti tot tu. Eşti mama mea, - uite, pe cealaltă, cusătoarea, o reneg…

Mama mea luna… m-am născut din tine, este secretul meu: din braţele tale, -

Tu m-ai dădăcit… de aici lumina neagră, ce mi se revarsă din inimă necontenit,

De aici blestemul, viaţa-mi fără foc, rigiditatea, snopii de raze din noapte

De asta îmi sunt negri. – Şi voi care de atâtea ori m-aţi chinuit

Fără inimă şi aţi strigat după mine specie insuportabilă şi multe alte injurii,

Iată vă las, - pentru că am păşit pe culmea întunericului, la mama, acolo

Unde durerea doar îmi sporeşte strălucirea,

Unde îmbătat de sine plutesc… sau mă leagăn şi mă revărs,

Dar nu vouă, niciodată nu vouă vi se va adresa mândrul meu zâmbet.

Amintiri (Emlékezetül)

Picioarele voastre nu mai au putere,

Să se plimbe pe bulevardul Jüzsef. Ati murit demult.

Şi cu voi prieteni a murit Râsul şi miile

De frumuseţi şi de gusturi ale inimii, -

Cum fierbea strada cu voi! – aşa îmi imaginez:

Se aplecau mai jos acoperişurile şi bătrânele

Ciori de cincizeci de ani se ridicau noaptea în cuib

Şi râdeau de voi. –

Urma paşilor voştri împiedicându-mă o căutam nu demult,

Plângând arătam unele dale: uite, parcă aici a îngenuncheat Árpád (1)

Acest melancolic, copil trist, declarând prin poeme iubire

Unui hâtru netrebnic, -

Şi mai încolo făcea roata ţigănească Frigyes(2), Eroul

Iar blândul Dezső(3) aici se plângea

Unei femei în noapte, că nu-l las să doarmă

Chiar eu, cel mai trist, -

O, poţi dormi deja Dezső, piatra mai rămâne,

Dar voi aţi zburat deja, urma paşilor s-a transformat în aburi

Şi lacrimile în nori de toamnă, -

O, bătrâneţe pribeagă şi posacă nu va fost dată,

Ca un vârtej v-aţi dus în goană.

Băieţi buni pe unde bateţi străzile, ştrengarilor?

În ce tunel v-aţi pitit de mine?

Vă jucaţi de-a-scunselea şi mă furaţi cu un ochi?

Cine se opreşte în baston la colţuri de stradă îngândurat

Şi vă petrece lung?

Cine plânge şi plânge după voi? Vă spun: un om îmbătrânit,

Inima-i obosită, iar paharul cu vin îl ridică tremurând,

Dar ştie să-şi aducă aminte. Ascultaţi aici: într-o dimineaţă

Chiar aici stăteam, câini alungaţi, încremeniţi în ceartă

Şi s-a ivit soarele, răsuna zarea, apoi a crăpat.

Şi din dreapta, şi din stânga

Cântau coruri cântecul zădărniciei.

Nota traducătorului: Este vorba de poeţii: (1) Tóth Árpád, (2)Karinthy Frigyes, (3) Kosztolányi Dezső

Psalm (Zsoltár)

O, Doamne, cât rău îmi fac —-

Sunt liniştit, mă tem, mă retrag în loc strâmt, într-un colţ

Şi vin după mine, cu bâte fumegânde mă împung cumplit,

Trupul meu înfrigurat îl trag în apa îngheţată —-

O, Doamne, eu, eu nu doresc să mă mişc —-

Eu vreau să şed tremurând pe un loc mărunt, eu mă tem de complicaţii:

Şi cu hainele mele curate, Ipocritul mă împinge cu degetele în baia de miere

Şi ies şi trăiesc în mizerie —-

Eu, eu nici să plâng nu vreau: şi fântâna

Adâncă a ochilor aruncă apa şiroind —-

Mi-e silă de respiraţia altuia şi-mi spăl des mâinile —-

Astfel, de ce trebuie să ne atingem, de ce trebuie să trăiesc, de ce nu-mi desfac

Patul veşnic, curat, răcoros îngeri curaţi? —-

Sau de ce, cu o muşcătură de câine nu pot să-i alung din mine pe toţi? —-

Autoportret (Önarckép)

Vreau să fiu şi eu un bătrân

Cu mintea întortocheată şi uscăţiv, aşa ca Domnul…

Şi dacă mi-ai cere să dau socoteală asupra copiilor,

Voi întoarce capul cu dispreţ…

Pentru că nu am copii, nu am avut parte de aşa bucurii, - ca măgarul arăbesc

Care mirosind ţărâna pământenilor, brusc s-a îndreptat spre o cărare nouă, -

Aşa am pornit şi eu cândva pe calea mea sigură.

Şi nu am ales nici eu calea fericirii, - ci a deşertului pustiu,

Unde solul este roşu şi nu pasc turme, -

Acolo se va vedea, cine ce poate?

Şi dacă Tatăl ceresc nu va da mană, voi rezista?

Şi mă voi tângui de sete?

Şi de pribegie că am pribegit?

Şi în toată cunoaşterea noi cunoaşteri căutam

Şi în glorie, glorii mai mari

Şi unde cerul era luminos, mai mare luminare

Şi mai fierbinte ca îmbrăţişarea femeii şi mai mult întuneric…

Văd că nu voi mai fi om bătrân.

Acum să mai continui ce am început? – O, vai, - aş striga poate dintr-o fereastră

Dar mi-e teamă de ironii şi mă ascund în mine.

Mă ţintesc patru pereţi încinşi, -

Supărarea purpurie a lui Dumnezeu, -

Voi pleca încet dând din cap.

Şi ca cel ce poartă demult moartea în suflet, -

Arendaş păgubit, slugă bătrână, jignită

Ca cel ce s-a dus să caute un judecător, dar nu a găsit.

Este seară (Este van)

Până să arăţi spre mine: nu mai sunt.

Ca steaua ce cade sub privirile şovăitorilor: aşa mi-a fost viaţa.

Aşa repezită a fost desigur, aşa iute şi împrăştiată această existenţă…

Sigur nici nu pot crede că această dezordine,

Această harababură din mine, această claie peste grămadă a fiinţei mele acum se va ordona.

Se va rândui? – răspunde dacă poţi.

În jurul meu se-nserează pretutindeni cerc larg.

Şi cerul se dilată, pământul este mai rotund

Iar ce era nesemnificativ: se absoarbe.

Doar un zumzet persistă: este seară.

Doar un deget arată spre cer, acolo mi-e calea, totuşi acolo,

Pentru că am fost bun.

Pentru că rău n-am putut fi… acele porunci măreţe

Nu le-am spart, chiar de mă-ndoiam…

Aşa a fost? Răspunde dacă poţi.

Şi cerul înnorat se va deschide să mă bucure, -

Un strop de seninătate, totuşi mi se cuvine…

În depărtare, acolo unde se înalţă Pacificul

Şi luceşte ca spatele unei balene uriaşe,

Acolo mi te închipui insulă verde şi umbrele-ţi verzi, -

Unde nimic nu mai este. Acolo se întoarce încovoiat

Pământul spre neant. Du-mă încă până acolo.

Voi găsi şi o patrie înaintea sfârşitului, eu, pribeagul. Poate, auzind că vin,

Cei pe care-i visam vor fugi înaintea mea. Deja mă aşteaptă acolo…şi asta mă încântă.

Aşa va fi? – Răspunde, dacă poţi.