Poeta craioveană Gela Enea publică, în 2018, un volum de versuri plurilingv (nu văd rostul versiunilor în limbile străine, în condiţiile în care nu există, la noi, multiculturalism etnic francez-italian-englez, dar nu te poţi pune cu mofturile scriitorilor!). Ar fi fost utilă şi o prezentare a autoarei, însă acest aspect ţine tot de menajeria editorială.

Poemele din Silueta unei melancolii de marţi reprezintă, deopotrivă, o încercare de eludare a realităţii inconfortabile şi o căutare a unei formule lirice potrivite: „am tras uşa după mine/ realitatea a rămas afară/ corporalizată în intemperiile momentului:/ scumpirea carburanţilor cozile de la paşapoarte/ adn-ul teroriştilor din decembrie ’89/ puah! Lumea are miros de varză acră şi/ gustul inconfundabil al ruginii/ pe oasele sortite hibernării“. Strategiile de despărţire de realitatea prozaică se dovedesc multiple: refugiul în trecut, în amintiri (despre părinţi, de pildă), însă nici ele nu sunt mereu plăcute, reveria placentară („să mă adăpostesc în cineva cum într-un pântec/ s-o iau de la capăt“), visul unei bătrâneţi americane („am auzit că în manhattan iluziile circulă cu telegondola/ aş vrea să m-apuce bătrâneţile acolo/ poştaşul să vină o dată pe lună cu pensia“), fantasma erotică („şi voi trăi într-o zi bucuria de a mă afla lângă tine/ gustul acelei dimineţi când nu mai am nimic de făcut/ nimic de spus“), autorecluziunea interioară, ca într-o fortăreaţă („casa mea nu are uşi nici ferestre“). Alte poeme tematizează condiţia feminităţii, oboseala, singurătatea, boala sau îmbătrânirea, frica, moartea.

În ce priveşte formula poetică, Gela Enea pendulează între un stil metaforic (adesea inadecvat de preţios: „în braille, ochii zăpezii trist apuneau“, „troiene creşteau singurătăţi pe case“, „să păşeşti nebun cambrat de frâul iubirii“, „lumină dialectală“ etc.) şi unul mai despodobit şi tranzitiv, în care pare mai naturală. Deşi este o poetă talentată, nu ştie întotdeauna unde ar trebui tăiat surplusul verbal sau unde complicaţia filosofardă, aparent profundă, dăunează atmosferei poetice. Lăudabilă este, pe de altă parte, absenţa patetismului, strunirea emoţiilor. N-aş zice că atitudinea fundamentală a poetei este nonşalanţa, cum afirmă Al. Cistelecan în Cuvântul înainte, ci disimularea suferinţei, bravarea în faţa relelor existenţiale, sublimarea lor poetică.

Sunt de citit, în Silueta unei melancolii de marţi, destule versuri percutante: „eu m-am jucat de-a ploaia. toată noaptea m-am jucat/ singură. de-a ploaia./ eram goală. într-o coroană de brusturi. îmi crescuse umbra/ udă şi grea./ o târam după mine asemenea unei cozi de reptilă./ credeam că e otto./ că mă urmează“; „plăteşti/ pentru nevoia de a ţine în braţe pe cineva/ plăteşti pentru că eşti femeie/ şi pentru că nu poţi să-l naşti pe dumnezeu întreg“; „să învăţ cum se sărută o absenţă: întâi sfios/ pe urmă/ tot mai zgomotos şi temerar/ cum un recrut îşi mângâie prima mitralieră adevărată“ ş.a. Se vede, în poezia Gelei Enea, un potenţial de evoluţie, de a scrie din ce în ce mai bine, ceea ce îi şi doresc. „foarte greu este când nu ştii ce să faci cu tine“ – spune sentenţios un vers. Din fericire, Gela Enea se poate întrebuinţa pe ea însăşi în scrisul poetic. (G.G.)