Un scriitor vine şi devine carte, trece încet sau mai repede în spiritul şi litera cărţii, viaţa lui devine treptat viaţa operei sale. Între timp ne întâlnim şi vorbim tot despre cărţi.

Marius Tupan mi-a fost un mare prieten, ne întâlneam săptămânal prin telefon şi, după câteva glumiţe, revenea la carte, ce părere am etc., etc., fie şi despre cea viitoare. Chiar şi atunci când prea obsedat devenise de „Batalioane invizibile”, după ce eu spuneam de ce îmi plăcuseră mai mult „Rătăcirea Domnului” şi „Vitrina cu păsări împăiate”, el îşi dregea vocea şi vorbea în fine şi amestecat despre cartea viitoare. Cred că-l interesa şi „opinia” mea, eu fiind din partea locului, respirând încă din aerul aceluiaşi spaţiu din care au izvorât mai toate romanele şi povestirile sale. Marius da câte o raită prin alte lumi şi spaţii tocmai pentru a avea de unde şi de ce să se întoarcă acasă.

Aş atinge doar acest aspect al vieţii operei lui Marius Tupan, cel legat ombilical, aş zice, de locurile natale. Trilogia „Coroana Izabelei” îşi desfăşoară acţiunea în satul natal Valea Ursului, comuna Tâmna şi în împrejurimi: „Ursa mică” este un Macondo colinar/dunărean, „Rezervaţia de lux” este proiectată lângă mânăstirea Tismana, într-o lume bântuită de elemente malefice, „Arca rubinie” coboară din peştera Topolniţa, trece şi prin miracolele sfântului de la Maglavit şi naufragiază pe insula Şimian, nemaigăsind-o pe fabuloasa Ada-Kaleh care fusese înecată de oameni în apele Dunării. Tot din acelaşi spaţiu dunărean reverberaseră şi romanele „Crisalide” şi „Marmură neagră”. Turnu Severin este Cetatea de Aur din trilogia amintită şi din „Vitrina cu păsări împăiate” – roman acţionat în întregime în Turnu Severin. Pentru „Batalioane invizibile” autorul şi-a proiectat „craterul” în satul apropiat Scorila, aşezare ciudată, ascunsă de lume chiar în plină câmpie.

Cine vrea să afle un tărâm generos ca un pat germinativ pentru creaţie îl va găsi în aceste cărţi încărcate copios de semnificaţii mitice, locuri fabuloase şi labirintice, cutume ale locului, istorii şi istorioare - recente într-o lume aflată mereu la răscruce, în care misterele rezistă sau le… rezistă autorul în tentativa-i epică de melanj până dispar bornele dintre real şi fantast. Este formula care a prins bine în scrisul lui Marius Tupan, autor ce cultivă romanul grădinăreşte, aş zice, cu ştiinţa ţăranului care cultivă un anume soi fructifer numai pe terenul potrivit acestuia. Marius Tupan credea creator în viaţa operei sale, el rămâne un model memorial nu doar pentru această lume din „sud-vestul dogoritor”.

Un ambiţios incurabil

Îl ştiam din facultate, din Bucureşti, unde fusesem admis în 1970. Marius Tupan era mai mare, cred că în penultimul an de studii. Un băiat înalt, brunet, cu o uşoară undă de ironie mereu întipărită pe figură. Eu şi colegii mei de an intrasem într-o facultate de cinci ani, dar urma să absolvim una de patru. Între timp, perioada de studii fusese scurtată. E ceva mai puţin important: li s-a întâmplat şi altora, mai târziu, după 1990. Marius Tupan era în anul IV, iar eu – un neînsemnat boboc. Şi-a încheiat studiile de filologie în 1972. Nu aveam să-l uit: ştiam că scria, că visa să devină scriitor. Câte ambiţii gravitau în acel timp în jurul numelui de scriitor! I-am urmărit, cât se putea pe atunci, într-o vreme când informaţia circula mult mai greu, destinul. Aflasem că reuşise să prindă un loc de muncă în Bucureşti, cu puţin înainte ca lui Ceauşescu să-i vină în minte şi să pună în aplicare chinuitoarea idee a „oraşelor închise”. A lucrat întâi la o revistă „tehnică”, dar foarte utilă pe atunci, Cărţi noi, iar apoi la Urzica, unde a rămas vreme de şaisprezece ani. Unda lui de ironie, de odinioară, dădea de acum roade în scris. Marius Tupan dăduse însă o lovitură şi mai mare: începuse să publice cărţi. Proză. Până în 1990 avea să dea la iveală cinci volume: două de povestiri şi vreo trei romane, între care strălucea… Coroana Izabelei. Îl invidiam de la distanţă.

Nu l-am revăzut decât după 1990, când avea să se lege, până în ultima clipă a vieţii, de săptămânalul Luceafărul. A continuat să scrie proză şi a fost răsplătit cu două premii ale Uniunii Scriitorilor, în anii ‘90. După 1990 a scris şi teatru. Nu era însă prea mulţumit: Marius Tupan voia mai mult, de la sine şi de la critică. A fost un ambiţios incurabil. A respirat literatură, s-a zbătut fără răgaz pentru a menţine renumele revistei Luceafărul şi după moartea, tot fulgerătoare, a lui Laurenţiu Ulici. Era impetuos, uneori chiar turbulent, mereu independent, orgolios, dar şi generos cu prietenii săi. În particular era volubil, spumos, cu pardonabile urme de maliţiozitate. În compania lui nu te plictiseai niciodată, orice convenţie se volatiliza: puteai să lauzi, să conteşti, să glumeşti şi să bârfeşti în voie. Cu alte cuvinte, te simţeai totdeauna destins. În particular Marius Tupan era un om tonic. Era însă un îndârjit notoriu faţă de toţi aceia care nu-i erau pe plac, din diverse motive. Şi erau destui. Poate că interioritatea lui era subminată de aceste excese de îndârjire. Poate că Marius Tupan a vrut prea mult de la el, într-un timp mai scurt şi mai epuizant. A vrut să are cerul înainte de a se apropia cu totul de el. Nu a avut răbdare cu sine pe cât se cuvenea. Câteodată parcă se punea contra naturii…

Însă, orice aş spune, oricâte explicaţii aş căuta, pentru mine dispariţia lui ţine de perplexitate. Într-o zi de Moş Niculaie, lui Marius Tupan i-a fost răpit cel mai de preţ dar pe care i-l făcuse Providenţa în urmă cu 62 de ani – chiar viaţa lui. Pur şi simplu. Fiind cuprins încă de perplexitate, nu pot spune nimic mai mult despre această dureroasă întâmplare. Mai pot însă încerca să spun câte ceva, printre nişte noduri de plâns mut, lăuntric, fără lacrimi, despre omul şi scriitorul Marius Tupan, despre fostul meu coleg de facultate, care ne privea cu îngăduinţă, uneori cu condescendenţă, pe noi, cei din anii mai mici. Mai pot spune ceva despre liderul unei reviste atât de cunoscute ca Luceafărul, unde a voit, a perseverat şi a izbutit să aducă un suflu nou, prin promovarea tinerilor scriitori, de cele mai multe ori nişte debutanţi cvasi-necunoscuţi, dar şi prin publicarea unui mare număr de consacraţi de cele mai diferite orientări. Varietatea se întâlnea acolo cu valoarea, dar şi cu insolitul. Marius Tupan, conducătorul de revistă, ştia să fie original şi în această postură. A reuşit să imprime Luceafărului o direcţie distinctă, să o impună prin trasarea unui profil inconfundabil în pestriţa noastră presă literară de astăzi. După plecarea fără întoarcere, revista diriguită timp de peste un deceniu de Marius Tupan, nu se regăseşte încă. Trebuie ales un drum nou sau ar trebui urmat cel vechi? Nu risc vreun răspuns, dar sunt tare curios să văd cine îşi va asuma un asemenea risc. În urma lui Marius Tupan a rămas un loc gol la una din cele mai vechi şi respectabile reviste româneşti. În urma lui Marius Tupan a rămas o consistentă şi valoroasă operă în proză. În urma lui Marius Tupan au rămas atâtea amintiri, legate de prezenţa lui în viaţa literară, de fascinaţia perfecţiunii şi a celebrităţii, de prietenie şi de fraternizare. În urma lui Marius Tupan a rămas o amintire cu referinţă directă, dar foarte discretă, la revista Ramuri: tocmai în paginile ei a debutat Marius Tupan, în 1963, când era încă un licean din Turnu Severin, probabil la fel de îndrăzneţ şi ambiţios ca în tot restul vieţii. Urma lăsată de Marius Tupan în literatura inimilor noastre este la fel de adâncă precum cea lăsată în inima literaturii noastre.

Un suflet mare

Cu un suflet mare şi un trup pe măsură, scriitorul Marius Tupan era doar aparent un om degajat de grijile vieţii, dar îl consumau arderile puternice bine ascunse în interior. Aşa se explică încetarea subită a inimii lui calde, la numai 62 de ani.

Aşa cum s-a mai spus, Marius avea vocaţia prieteniei nedisimulate. Era prietenul tuturor, deci şi al meu.

Îl cunoscusem prin anii ’60 spre ’70, întâlnindu-ne noi, condeierii amatori, din zona noastră, la Cenaclul literar de pe lânga Casa de Creaţie a regiunii Oltenia. Veneau din Mehedinţi: Ileana Roman, Valeriu Armeanu, Victor Rusu şi bineînţeles Marius Tupan.

Eu veneam din Calafat cu Victor Belciug, cred, dar şi cu alţii. Veneau cei din Craiova, dar şi din alte judeţe. Se citeau îndeosebi poezii.

Pe vremea aceea şi Marius scria şi publica poezii. Cred că era pe atunci bibliotecar la Porţile de Fier sau pe la Casa de Cultură, în Severin.

Era un tânăr arătos, impetuos şi dezinvolt, deschis, ca şi în tot restul vieţii, relaţiilor amicale cu toată lumea. Avea un păr bogat, căzându-i mereu pe fruntea înaltă şi senină.

Dezbăteam toţi cei prezenţi creaţiile citite, ne lăudam şi ne criticam prieteneşte, prelungind discuţiile după şedinţa de cenaclu şi în faţa unei halbe de bere.

O vreme, nu l-am mai întâlnit pe Marius, dar după câţiva ani l-am descoperit în redacţia revistei Urzica, pe când cochetam eu cu epigrama. Acelaşi neschimbat băiat de treabă! El era de-acum bucureştean, după absolvirea Facultăţii de Filologie din Bucureşti (1972), iar eu, fost profesor la Calafat, devenisem craiovean (1973).

L-am redescoperit mai apoi în redacţia revistei Luceafărul, ca om de bază al mult regretatului Laurenţiu Ulici cam de aceeaşi factură şi atitudine psihosocială ca şi a lui Marius. După dispariţia tragică şi incredibilă a lui Laurenţiu Ulici, povara acestei reviste a Uniunii Scriitorilor a căzut pe umerii aceluiaşi Marius Tupan, răzbătător şi neodihnit, care a salvat revista şi a menţinut-o în viaţă încă 7 ani grei, înfiinţând şi Fundaţia Luceafărul.

De un timp, îi fusese refuzat sprijinul financiar al Ministerului Culturii şi Cultelor. Nu se ştie de ce. Poate vreun culturnic aciuat pe acolo a fost ofensat cumva de acoladele acide dar veridice ale directorului Marius Tupan. Vreunul dintre cei care considerau că „prezenţa în jurul lor a unor creatori devotaţi le-ar diminua faima” sau dintre cei care „nu operează prin asociere, ci prin eliminare. În schimbul lor (al creatorilor autentici n.m.) preferă oportunişti şi saltimbanci; fie să le întreţină buna dispoziţie, fie să nu le iasă din cuvânt”. (Marius Tupan – Amnezici?, în Luceafărul nr, 36/ oct. 2007).

Iată-l deci pe Marius Tupan, un om cu suflet mare, prietenos şi înţelegător, dar obiectiv şi vertical.

Dumnezeu să-l aşeze printre cei buni, în locuri cu verdeaţă şi cu flori, pentru că şi spiritul lui a fost o floare rară, dintre cele de colţ!

„Ies în larg în golful nopţii...“

Marius Tupan a fost unul dintre cei mai activi şi importanţi scriitori din câmpul literar post-decembrie 1989. S-a impus atât prin ineditul scrierilor sale sub aspectul viziunii şi al „strategiilor“ narative, cât şi prin temele majore abordate. Voi reaminti că scriitorul (romancier, dramaturg, jurnalist cultural) a publicat trilogia romanescă „Batalioane invizibile“, inaugurată, îmi vine să cred, în mod pragmatic, cu primul volum apărut în 2001, continuată cu cel de-al doilea roman al seriei, „Rhizoma“, apărut în 2004 şi încheiată cu romanul „Asteroidul“ în 2006. Romancierul a avut „intuiţia“ (am folosit ghilimelele, deoarece trebuia să scriu strategia), ca împreună cu ultimul roman al trilogiei, să reediteze şi primele două, oferind în acest mod, printr-o astfel de strategie editorială, cele trei romane ale ciclului „Batalioane invizibile“, şi-anume, „Craterul“, „Rhizoma“ şi „Asteroidul“. Editarea integrală a trilogiei, în modul menţionat, a prilejuit confratelui craiovean Florin Logreşteanu să organizeze două întâlniri cu respectatul romancier, în ziua de 17 mai 2006, atunci şi Sărbătoarea Înălţării Domnului, praznic căruia i-a fost asociat, încă de la finele secolului al XIX-lea şi cinstirea Eroilor Neamului, căzuţi în războaie. Prezent la „Zilele Tudor Arghezi“, de la Târgu-Jiu şi Cărbuneşti, Marius Tupan şi-a lansat, venit la Craiova, trilogia „Batalioane invizibile“, într-un amfiteatru de la Colegiul Naţional „Elena Cuza“, apoi la Filiaşi, la Biblioteca orăşenească „Anton Pann“. Zi de sărbătoare creştină, dar şi o zi de sărbătoare literară pentru cei prezenţi la cele două întâlniri menţionate. Şi autorul acestor rânduri s-a prenumerat printre participanţi, vorbind despre trilogia romanescă, la ambele întâlniri, cum a mai fost prezent, şi în iunie 2004, la lansarea unui volum de proze scurte semnat de Marius Tupan, în prezenţa autorului, în aula mare de la acelaşi prestigios colegiu craiovean. Căci, de inepuizabilul, parcă, Marius Tupan am fost legat, timp de peste un deceniu – ultimul său deceniu de viaţă! – printr-o nedesminţită, fermecătoare şi benefică prietenie literară, mai ales pentru mine. Prietenie statornicită la Craiova, în octombrie 1997, în timpul „Zilelor oraşului“. Ne-am mai întâlnit în câteva rânduri în Cetatea Băniei şi o dată la Bucureşti. Convorbeam, periodic, prin telefon. De fiecare dată pe teme literare. În ultimii câţiva ani, având cunoştinţă întrucâtva de ceva boale ale ceva mai vârstnicului său prieten literar ardelean de la Craiova, mă întreba cu discreţia-i funciară cum o mai duc cu sănătatea. Îi răspundeam creştineşte, de fiecare dată: „Dumnezeu e bun, domnule Marius Tupan!“ Cine-ar fi crezut că vigurosul scriitor – care devenit sexagenar în anul 2005 şi se înfăţişa tot voinic şi la o astfel de vârstă semnificativă în existenţa unei persoane, ne va părăsi pe neaşteptate, prematur, în ziua de 6 decembrie 2007! La aflarea veştii, incredibile pe moment, pentru mine, mi s-au reactivat şi mai pregnant în memorie, în amănunt, momentele, cu toate de neuitat, în ce mă priveşte, petrecute alături de omul şi scriitorul Marius Tupan. Iar în ce priveşte scrierile sale mărturisesc – şi scriitorul şi-a dat seama de această realitate şi din convorbirile personale, dar şi din articolele mele despre cărţile sale – că i-am citit cvasitotalitatea scrierilor.

Atât la întâlnirea de la Colegiul Naţional „Elena Cuza“ din Craiova, cât şi la cea de la Biblioteca orăşenească din Filiaşi, ambele din ziua de 17 mai 2006, îmi exprimam convingerea în faţa cititorilor şi a scriitorului că romancierul proiectează şi ne va dărui o nouă trilogie romanescă. Scriitorul a intervenit pe loc, spontan, mărturisind că are în vedere un asemenea proiect în anii ce urmează. Nu ştiu, deocamdată, la puţin timp după moartea sa atât de surprinzătoare şi după ce în paginile revistei Luceafărul, Marius Tupan iniţiase o amplă dezbatere pe tema trilogiilor (ciclurilor) romaneşti în literatura română, dacă şi-a început demersul mărturisit. Timpul n-a mai avut răbdare cu el, ca să folosim, în acest context, o celebră propoziţie a lui Marin Preda.

Lui Marius Tupan îi plăcea să reamintească, la întâlnirile cu cititorii, dar şi în unele interviuri, că debutul său literar absolut s-a produs cu o poezie apărută în revista Ramuri. La întâlnirile din mai 2006, pe care le-am menţionat, romancierul îşi mai amintea frânturi de versuri din acea poezie. Am transcris textul cercetând colecţia revistei craiovene blazon, devenită, iată, mai mult decât centenară şi i-am trimis poezia lui Marius Tupan la revista Luceafărul, al cărei redactor şef era. Mi-a confirmat la puţin timp, telefonic, primirea prin poştă, cu bucurie şi mulţumiri. Reproduc în contextul rândurilor prezente, poezia „Nocturnă“, reprezentând, cum am mai spus, debutul literar absolut al lui Marius Tupan, poezie apărută în Ramuri, Anul I, nr. 3, octombrie, 1964, pag. 6: „Ies în larg în golful nopţii / Spre ostroavele de stele / val vâslind înspre azururi / Din inele în inele. // Şi plutesc în apa neagră. / E cu barca mea de vise, / Rătăcind pe căi lactee / Nevăzute, nedescrise. // Cosmonaut dus pe gânduri / Trec din vers în univers / Şi-atingând cu vâsla lunii, / Luna mi se scurge-n vers.“