Un scriitor vine ºi devine carte, trece încet sau mai repede în spiritul ºi litera cãrþii, viaþa lui devine treptat viaþa operei sale. Între timp ne întâlnim ºi vorbim tot despre cãrþi.

Marius Tupan mi-a fost un mare prieten, ne întâlneam sãptãmânal prin telefon ºi, dupã câteva glumiþe, revenea la carte, ce pãrere am etc., etc., fie ºi despre cea viitoare. Chiar ºi atunci când prea obsedat devenise de „Batalioane invizibile”, dupã ce eu spuneam de ce îmi plãcuserã mai mult „Rãtãcirea Domnului” ºi „Vitrina cu pãsãri împãiate”, el îºi dregea vocea ºi vorbea în fine ºi amestecat despre cartea viitoare. Cred cã-l interesa ºi „opinia” mea, eu fiind din partea locului, respirând încã din aerul aceluiaºi spaþiu din care au izvorât mai toate romanele ºi povestirile sale. Marius da câte o raitã prin alte lumi ºi spaþii tocmai pentru a avea de unde ºi de ce sã se întoarcã acasã.

Aº atinge doar acest aspect al vieþii operei lui Marius Tupan, cel legat ombilical, aº zice, de locurile natale. Trilogia „Coroana Izabelei” îºi desfãºoarã acþiunea în satul natal Valea Ursului, comuna Tâmna ºi în împrejurimi: „Ursa micã” este un Macondo colinar/dunãrean, „Rezervaþia de lux” este proiectatã lângã mânãstirea Tismana, într-o lume bântuitã de elemente malefice, „Arca rubinie” coboarã din peºtera Topolniþa, trece ºi prin miracolele sfântului de la Maglavit ºi naufragiazã pe insula ªimian, nemaigãsind-o pe fabuloasa Ada-Kaleh care fusese înecatã de oameni în apele Dunãrii. Tot din acelaºi spaþiu dunãrean reverberaserã ºi romanele „Crisalide” ºi „Marmurã neagrã”. Turnu Severin este Cetatea de Aur din trilogia amintitã ºi din „Vitrina cu pãsãri împãiate” – roman acþionat în întregime în Turnu Severin. Pentru „Batalioane invizibile” autorul ºi-a proiectat „craterul” în satul apropiat Scorila, aºezare ciudatã, ascunsã de lume chiar în plinã câmpie.

Cine vrea sã afle un tãrâm generos ca un pat germinativ pentru creaþie îl va gãsi în aceste cãrþi încãrcate copios de semnificaþii mitice, locuri fabuloase ºi labirintice, cutume ale locului, istorii ºi istorioare - recente într-o lume aflatã mereu la rãscruce, în care misterele rezistã sau le… rezistã autorul în tentativa-i epicã de melanj pânã dispar bornele dintre real ºi fantast. Este formula care a prins bine în scrisul lui Marius Tupan, autor ce cultivã romanul grãdinãreºte, aº zice, cu ºtiinþa þãranului care cultivã un anume soi fructifer numai pe terenul potrivit acestuia. Marius Tupan credea creator în viaþa operei sale, el rãmâne un model memorial nu doar pentru aceastã lume din „sud-vestul dogoritor”.

Un ambiþios incurabil

Îl ºtiam din facultate, din Bucureºti, unde fusesem admis în 1970. Marius Tupan era mai mare, cred cã în penultimul an de studii. Un bãiat înalt, brunet, cu o uºoarã undã de ironie mereu întipãritã pe figurã. Eu ºi colegii mei de an intrasem într-o facultate de cinci ani, dar urma sã absolvim una de patru. Între timp, perioada de studii fusese scurtatã. E ceva mai puþin important: li s-a întâmplat ºi altora, mai târziu, dupã 1990. Marius Tupan era în anul IV, iar eu – un neînsemnat boboc. ªi-a încheiat studiile de filologie în 1972. Nu aveam sã-l uit: ºtiam cã scria, cã visa sã devinã scriitor. Câte ambiþii gravitau în acel timp în jurul numelui de scriitor! I-am urmãrit, cât se putea pe atunci, într-o vreme când informaþia circula mult mai greu, destinul. Aflasem cã reuºise sã prindã un loc de muncã în Bucureºti, cu puþin înainte ca lui Ceauºescu sã-i vinã în minte ºi sã punã în aplicare chinuitoarea idee a „oraºelor închise”. A lucrat întâi la o revistã „tehnicã”, dar foarte utilã pe atunci, Cãrþi noi, iar apoi la Urzica, unde a rãmas vreme de ºaisprezece ani. Unda lui de ironie, de odinioarã, dãdea de acum roade în scris. Marius Tupan dãduse însã o loviturã ºi mai mare: începuse sã publice cãrþi. Prozã. Pânã în 1990 avea sã dea la ivealã cinci volume: douã de povestiri ºi vreo trei romane, între care strãlucea… Coroana Izabelei. Îl invidiam de la distanþã.

Nu l-am revãzut decât dupã 1990, când avea sã se lege, pânã în ultima clipã a vieþii, de sãptãmânalul Luceafãrul. A continuat sã scrie prozã ºi a fost rãsplãtit cu douã premii ale Uniunii Scriitorilor, în anii ‘90. Dupã 1990 a scris ºi teatru. Nu era însã prea mulþumit: Marius Tupan voia mai mult, de la sine ºi de la criticã. A fost un ambiþios incurabil. A respirat literaturã, s-a zbãtut fãrã rãgaz pentru a menþine renumele revistei Luceafãrul ºi dupã moartea, tot fulgerãtoare, a lui Laurenþiu Ulici. Era impetuos, uneori chiar turbulent, mereu independent, orgolios, dar ºi generos cu prietenii sãi. În particular era volubil, spumos, cu pardonabile urme de maliþiozitate. În compania lui nu te plictiseai niciodatã, orice convenþie se volatiliza: puteai sã lauzi, sã conteºti, sã glumeºti ºi sã bârfeºti în voie. Cu alte cuvinte, te simþeai totdeauna destins. În particular Marius Tupan era un om tonic. Era însã un îndârjit notoriu faþã de toþi aceia care nu-i erau pe plac, din diverse motive. ªi erau destui. Poate cã interioritatea lui era subminatã de aceste excese de îndârjire. Poate cã Marius Tupan a vrut prea mult de la el, într-un timp mai scurt ºi mai epuizant. A vrut sã are cerul înainte de a se apropia cu totul de el. Nu a avut rãbdare cu sine pe cât se cuvenea. Câteodatã parcã se punea contra naturii…

Însã, orice aº spune, oricâte explicaþii aº cãuta, pentru mine dispariþia lui þine de perplexitate. Într-o zi de Moº Niculaie, lui Marius Tupan i-a fost rãpit cel mai de preþ dar pe care i-l fãcuse Providenþa în urmã cu 62 de ani – chiar viaþa lui. Pur ºi simplu. Fiind cuprins încã de perplexitate, nu pot spune nimic mai mult despre aceastã dureroasã întâmplare. Mai pot însã încerca sã spun câte ceva, printre niºte noduri de plâns mut, lãuntric, fãrã lacrimi, despre omul ºi scriitorul Marius Tupan, despre fostul meu coleg de facultate, care ne privea cu îngãduinþã, uneori cu condescendenþã, pe noi, cei din anii mai mici. Mai pot spune ceva despre liderul unei reviste atât de cunoscute ca Luceafãrul, unde a voit, a perseverat ºi a izbutit sã aducã un suflu nou, prin promovarea tinerilor scriitori, de cele mai multe ori niºte debutanþi cvasi-necunoscuþi, dar ºi prin publicarea unui mare numãr de consacraþi de cele mai diferite orientãri. Varietatea se întâlnea acolo cu valoarea, dar ºi cu insolitul. Marius Tupan, conducãtorul de revistã, ºtia sã fie original ºi în aceastã posturã. A reuºit sã imprime Luceafãrului o direcþie distinctã, sã o impunã prin trasarea unui profil inconfundabil în pestriþa noastrã presã literarã de astãzi. Dupã plecarea fãrã întoarcere, revista diriguitã timp de peste un deceniu de Marius Tupan, nu se regãseºte încã. Trebuie ales un drum nou sau ar trebui urmat cel vechi? Nu risc vreun rãspuns, dar sunt tare curios sã vãd cine îºi va asuma un asemenea risc. În urma lui Marius Tupan a rãmas un loc gol la una din cele mai vechi ºi respectabile reviste româneºti. În urma lui Marius Tupan a rãmas o consistentã ºi valoroasã operã în prozã. În urma lui Marius Tupan au rãmas atâtea amintiri, legate de prezenþa lui în viaþa literarã, de fascinaþia perfecþiunii ºi a celebritãþii, de prietenie ºi de fraternizare. În urma lui Marius Tupan a rãmas o amintire cu referinþã directã, dar foarte discretã, la revista Ramuri: tocmai în paginile ei a debutat Marius Tupan, în 1963, când era încã un licean din Turnu Severin, probabil la fel de îndrãzneþ ºi ambiþios ca în tot restul vieþii. Urma lãsatã de Marius Tupan în literatura inimilor noastre este la fel de adâncã precum cea lãsatã în inima literaturii noastre.

Un suflet mare

Cu un suflet mare ºi un trup pe mãsurã, scriitorul Marius Tupan era doar aparent un om degajat de grijile vieþii, dar îl consumau arderile puternice bine ascunse în interior. Aºa se explicã încetarea subitã a inimii lui calde, la numai 62 de ani.

Aºa cum s-a mai spus, Marius avea vocaþia prieteniei nedisimulate. Era prietenul tuturor, deci ºi al meu.

Îl cunoscusem prin anii ’60 spre ’70, întâlnindu-ne noi, condeierii amatori, din zona noastrã, la Cenaclul literar de pe lânga Casa de Creaþie a regiunii Oltenia. Veneau din Mehedinþi: Ileana Roman, Valeriu Armeanu, Victor Rusu ºi bineînþeles Marius Tupan.

Eu veneam din Calafat cu Victor Belciug, cred, dar ºi cu alþii. Veneau cei din Craiova, dar ºi din alte judeþe. Se citeau îndeosebi poezii.

Pe vremea aceea ºi Marius scria ºi publica poezii. Cred cã era pe atunci bibliotecar la Porþile de Fier sau pe la Casa de Culturã, în Severin.

Era un tânãr arãtos, impetuos ºi dezinvolt, deschis, ca ºi în tot restul vieþii, relaþiilor amicale cu toatã lumea. Avea un pãr bogat, cãzându-i mereu pe fruntea înaltã ºi seninã.

Dezbãteam toþi cei prezenþi creaþiile citite, ne lãudam ºi ne criticam prieteneºte, prelungind discuþiile dupã ºedinþa de cenaclu ºi în faþa unei halbe de bere.

O vreme, nu l-am mai întâlnit pe Marius, dar dupã câþiva ani l-am descoperit în redacþia revistei Urzica, pe când cochetam eu cu epigrama. Acelaºi neschimbat bãiat de treabã! El era de-acum bucureºtean, dupã absolvirea Facultãþii de Filologie din Bucureºti (1972), iar eu, fost profesor la Calafat, devenisem craiovean (1973).

L-am redescoperit mai apoi în redacþia revistei Luceafãrul, ca om de bazã al mult regretatului Laurenþiu Ulici cam de aceeaºi facturã ºi atitudine psihosocialã ca ºi a lui Marius. Dupã dispariþia tragicã ºi incredibilã a lui Laurenþiu Ulici, povara acestei reviste a Uniunii Scriitorilor a cãzut pe umerii aceluiaºi Marius Tupan, rãzbãtãtor ºi neodihnit, care a salvat revista ºi a menþinut-o în viaþã încã 7 ani grei, înfiinþând ºi Fundaþia Luceafãrul.

De un timp, îi fusese refuzat sprijinul financiar al Ministerului Culturii ºi Cultelor. Nu se ºtie de ce. Poate vreun culturnic aciuat pe acolo a fost ofensat cumva de acoladele acide dar veridice ale directorului Marius Tupan. Vreunul dintre cei care considerau cã „prezenþa în jurul lor a unor creatori devotaþi le-ar diminua faima” sau dintre cei care „nu opereazã prin asociere, ci prin eliminare. În schimbul lor (al creatorilor autentici n.m.) preferã oportuniºti ºi saltimbanci; fie sã le întreþinã buna dispoziþie, fie sã nu le iasã din cuvânt”. (Marius Tupan – Amnezici?, în Luceafãrul nr, 36/ oct. 2007).

Iatã-l deci pe Marius Tupan, un om cu suflet mare, prietenos ºi înþelegãtor, dar obiectiv ºi vertical.

Dumnezeu sã-l aºeze printre cei buni, în locuri cu verdeaþã ºi cu flori, pentru cã ºi spiritul lui a fost o floare rarã, dintre cele de colþ!

„Ies în larg în golful nopþii...“

Marius Tupan a fost unul dintre cei mai activi ºi importanþi scriitori din câmpul literar post-decembrie 1989. S-a impus atât prin ineditul scrierilor sale sub aspectul viziunii ºi al „strategiilor“ narative, cât ºi prin temele majore abordate. Voi reaminti cã scriitorul (romancier, dramaturg, jurnalist cultural) a publicat trilogia romanescã „Batalioane invizibile“, inauguratã, îmi vine sã cred, în mod pragmatic, cu primul volum apãrut în 2001, continuatã cu cel de-al doilea roman al seriei, „Rhizoma“, apãrut în 2004 ºi încheiatã cu romanul „Asteroidul“ în 2006. Romancierul a avut „intuiþia“ (am folosit ghilimelele, deoarece trebuia sã scriu strategia), ca împreunã cu ultimul roman al trilogiei, sã reediteze ºi primele douã, oferind în acest mod, printr-o astfel de strategie editorialã, cele trei romane ale ciclului „Batalioane invizibile“, ºi-anume, „Craterul“, „Rhizoma“ ºi „Asteroidul“. Editarea integralã a trilogiei, în modul menþionat, a prilejuit confratelui craiovean Florin Logreºteanu sã organizeze douã întâlniri cu respectatul romancier, în ziua de 17 mai 2006, atunci ºi Sãrbãtoarea Înãlþãrii Domnului, praznic cãruia i-a fost asociat, încã de la finele secolului al XIX-lea ºi cinstirea Eroilor Neamului, cãzuþi în rãzboaie. Prezent la „Zilele Tudor Arghezi“, de la Târgu-Jiu ºi Cãrbuneºti, Marius Tupan ºi-a lansat, venit la Craiova, trilogia „Batalioane invizibile“, într-un amfiteatru de la Colegiul Naþional „Elena Cuza“, apoi la Filiaºi, la Biblioteca orãºeneascã „Anton Pann“. Zi de sãrbãtoare creºtinã, dar ºi o zi de sãrbãtoare literarã pentru cei prezenþi la cele douã întâlniri menþionate. ªi autorul acestor rânduri s-a prenumerat printre participanþi, vorbind despre trilogia romanescã, la ambele întâlniri, cum a mai fost prezent, ºi în iunie 2004, la lansarea unui volum de proze scurte semnat de Marius Tupan, în prezenþa autorului, în aula mare de la acelaºi prestigios colegiu craiovean. Cãci, de inepuizabilul, parcã, Marius Tupan am fost legat, timp de peste un deceniu – ultimul sãu deceniu de viaþã! – printr-o nedesminþitã, fermecãtoare ºi beneficã prietenie literarã, mai ales pentru mine. Prietenie statornicitã la Craiova, în octombrie 1997, în timpul „Zilelor oraºului“. Ne-am mai întâlnit în câteva rânduri în Cetatea Bãniei ºi o datã la Bucureºti. Convorbeam, periodic, prin telefon. De fiecare datã pe teme literare. În ultimii câþiva ani, având cunoºtinþã întrucâtva de ceva boale ale ceva mai vârstnicului sãu prieten literar ardelean de la Craiova, mã întreba cu discreþia-i funciarã cum o mai duc cu sãnãtatea. Îi rãspundeam creºtineºte, de fiecare datã: „Dumnezeu e bun, domnule Marius Tupan!“ Cine-ar fi crezut cã vigurosul scriitor – care devenit sexagenar în anul 2005 ºi se înfãþiºa tot voinic ºi la o astfel de vârstã semnificativã în existenþa unei persoane, ne va pãrãsi pe neaºteptate, prematur, în ziua de 6 decembrie 2007! La aflarea veºtii, incredibile pe moment, pentru mine, mi s-au reactivat ºi mai pregnant în memorie, în amãnunt, momentele, cu toate de neuitat, în ce mã priveºte, petrecute alãturi de omul ºi scriitorul Marius Tupan. Iar în ce priveºte scrierile sale mãrturisesc – ºi scriitorul ºi-a dat seama de aceastã realitate ºi din convorbirile personale, dar ºi din articolele mele despre cãrþile sale – cã i-am citit cvasitotalitatea scrierilor.

Atât la întâlnirea de la Colegiul Naþional „Elena Cuza“ din Craiova, cât ºi la cea de la Biblioteca orãºeneascã din Filiaºi, ambele din ziua de 17 mai 2006, îmi exprimam convingerea în faþa cititorilor ºi a scriitorului cã romancierul proiecteazã ºi ne va dãrui o nouã trilogie romanescã. Scriitorul a intervenit pe loc, spontan, mãrturisind cã are în vedere un asemenea proiect în anii ce urmeazã. Nu ºtiu, deocamdatã, la puþin timp dupã moartea sa atât de surprinzãtoare ºi dupã ce în paginile revistei Luceafãrul, Marius Tupan iniþiase o amplã dezbatere pe tema trilogiilor (ciclurilor) romaneºti în literatura românã, dacã ºi-a început demersul mãrturisit. Timpul n-a mai avut rãbdare cu el, ca sã folosim, în acest context, o celebrã propoziþie a lui Marin Preda.

Lui Marius Tupan îi plãcea sã reaminteascã, la întâlnirile cu cititorii, dar ºi în unele interviuri, cã debutul sãu literar absolut s-a produs cu o poezie apãrutã în revista Ramuri. La întâlnirile din mai 2006, pe care le-am menþionat, romancierul îºi mai amintea frânturi de versuri din acea poezie. Am transcris textul cercetând colecþia revistei craiovene blazon, devenitã, iatã, mai mult decât centenarã ºi i-am trimis poezia lui Marius Tupan la revista Luceafãrul, al cãrei redactor ºef era. Mi-a confirmat la puþin timp, telefonic, primirea prin poºtã, cu bucurie ºi mulþumiri. Reproduc în contextul rândurilor prezente, poezia „Nocturnã“, reprezentând, cum am mai spus, debutul literar absolut al lui Marius Tupan, poezie apãrutã în Ramuri, Anul I, nr. 3, octombrie, 1964, pag. 6: „Ies în larg în golful nopþii / Spre ostroavele de stele / val vâslind înspre azururi / Din inele în inele. // ªi plutesc în apa neagrã. / E cu barca mea de vise, / Rãtãcind pe cãi lactee / Nevãzute, nedescrise. // Cosmonaut dus pe gânduri / Trec din vers în univers / ªi-atingând cu vâsla lunii, / Luna mi se scurge-n vers.“