Revista revistelor

În ultimul număr din 2010 al revistei Orizont, Andrei Pleşu vorbeşte, într-un interviu realizat de Rodica Binder, „Despre încredere“, mai precis, despre absenţa generalizată a încrederii în societatea noastră, dar şi despre condiţiile care fac posibilă încrederea: respectul şi stilul. Sclipitorul eseist nu se mulţumeşte doar să constate, ci propune şi soluţii: „La noi, lucrul spectaculos este că degradarea a devenit un fel de a fi, e foarte la vedere şi nu pare să dorească să se corijeze. Este acceptată de toată lumea ca un fel de fatalitate autohtonă. // Ce soluţii, cum s-ar putea ieşi din asta? Nu pot decât să mă repet: educaţie, educaţie, educaţie. Nu vreau să sun leninist: învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi, că nu de învăţătură e vorba. E vorba de cei şapte ani de acasă şi e vorba, cum spuneam, de respect şi de stil. Până nu vom înţelege că aceste două valori sunt esenţiale pentru o comunitate, n-o să ne schimbăm. Şi aş mai spune ceva. O comunitate evoluează bine când produce şi respectă elitele. Or, cuvântul elită a devenit în România, de altfel ca şi în Vest, un cuvânt echivoc. (...) Dar eu cred că în fiecare domeniu există elite, adică oameni care îşi fac bine treaba, asta înţeleg eu prin elite. Dacă aceşti oameni nu au primul cuvânt, dacă aceşti oameni nu sunt respectaţi ca atare, lucrurile se degradează. Un popor nu poate avea elite dacă acel popor dispreţuieşte elitele. Elitele neiubite, neîncurajate, nestimulate se sting“. (G.G.)

În Dilemateca din ianuarie 2011, Simona Sora îl intervievează pe Ion Vianu, autorul lui Amor intellectualis, volum desemnat Cartea Anului 2010 de revista România literară şi Fundaţia Anonimul. Aflăm, astfel, că „Lucrul cel mai bun în om este cicatricea“. Dar şi, de asemenea, câteva căi de salvare a României: „Fără orgoliu o societate moare. Tot aşa cum moare fără creaţie – creaţie de bunuri de civilizaţie, dar şi creaţie culturală. Mă înscriu în favoarea unui resorgimento. Dar orgoliul nu înseamnă vanitate, este chiar contrariul vanităţii. Fără să resping recursul la tradiţie, la identitatea istorică, mi se pare că prioritatea trebuie acordată valorilor de creaţie, de inteligenţă, de inovaţie nu numai estetică, ci şi, mai ales, socială. (...) cred într-o Românie militantă în cadrul unei Europe militante. (...) Ca să rezum, există la noi un anumit principiu de moliciune, al cărui antidot este doar vociferarea, pentru moment. De pildă, vociferarea antirusească, care nu este neapărat un element în strategia NATO. Eu propun mai multă duritate şi mai puţine urlete, plânsete cu sughiţuri, înduioşări, demagogie etc. În plan ceremonial, propun funeralii mai puţin fastuoase şi lacrimogene; parastase mai ponderate; mai multă acţiune socială, educaţională. Noţiunea de amenajare a teritoriului este capitală. Vorbesc şi de teritoriul geografic, şi de cel mintal. 20% tradiţie, plus 80% inovaţie mi se pare o proporţie bună, în capetele noastre şi în teritoriu. Şi 50% generozitate – 50% asprime“. (G.G.)

La această întrebare răspund în Euphorion (11-12 / 2010): Alexandru Cistelecan, Caius Dobrescu, Alexandru Dobrescu, Cornel Moraru, Paul Cernat, Alex Goldiş şi Andrei Terian. Cităm din textul concentrat şi ironic al lui Cistelecan: „Un mic Ceauşescu în politică, un mic Maiorescu în critică – iată visuri tipic române. Dacă e aşa, devine că actualitatea lui Maiorescu e peste putinţă de înfrânat. Dacă e vreo fantasmă care bântuie conştiinţele – sau doar ocupaţiile – critice, aceea e fantasma lui Maiorescu. De la prima recenzie, românul critic se şi închipuie Maiorescu. Asta ar trebui să ţină de normalitate (de normalitatea ambiţiei, să zicem, a autoînchipuirii, a eroismului de sine); ea intră în patologie abia cu a doua recenzie. La a treia, e, desigur, caz grav, poate chiar disperat. Presupun însă că şi cei vindecaţi au dreptul la oarece nostalgie, la doliul autorităţii. Căci acest Maiorescu veşnic actualizat prin nostalgie e o figură a puterii. Nu-i un Maiorescu de idee, nu-i un Maiorescu de stil (deşi ambele – şi ideea şi stilul – participau la chimia autorităţii maioresciene). E obsesia unui general Maiorescu, a unui general care elaborează strategia literaturii şi care taie (tactic) fără milă pentru a-şi instaura propria ordine. E obsesia unui General peste literele române. Cel mai frecvent asemenea general se manifestă în critica de direcţie. Asta când nu-şi poate stăpâni furia vizionară, când dogma îl inspiră fanatic. Dar se poate manifesta şi în critica de judecată, în euforia sanguinară. Îmi pare că avem cazuri destule, chiar dacă nu de tot exemplare, ci mai degrabă caricaturale. Fapt e că atitudinile maioresciene sunt cele mai actualizabile, cele mai atractive pentru bovarismul critic: negaţia magistrală, judecata la bloc, execuţia pe scurt. Atitudinea suverană a lui Maiorescu e cea care seduce mai prompt. Din păcate, lucrurile nu se mai pot face cu imperativitatea cu care le-a făcut el. Dar că aceste atitudini sunt necesare azi mai mult decât la vremea lui e constatare mai mult decât banală. Constatare, însă, strict gratuită, căci nimeni n-a găsit leac la maculatură. Mă tem că azi Maiorescu însuşi doar s-ar lua cu mâinile de cap şi n-ar mai pierde timp să scrie în contra. Căci avea şi el gustul zădărniciei.“ Altfel, din „rezerva de idei a lui Maiorescu – prea elementare –“ se mai păstrează „problema autonomiei esteticului“ şi „teoria formelor fără fond“. O concluzie, cam tristă: „N-ar fi rău dacă dicţiunea maioresciană a ideilor ar mai funcţiona ca normă ori model de exigenţă, dar asta e curată himeră azi. Flecăreala a devenit adevărata vocaţie a criticii“ („Un General peste literele române“). (G.G.)

Emil Boroghină, director al Festivalului Internaţional Shakespeare, Craiova, unul dintre cei mai importanţi oameni de teatru europeni, a fost distins cu premiul VIP pe anul 2010, secţiunea „Teatru”, pentru cel mai bun Festival Shakespeare din lume, aşa cum anunţă organizatorii Galei Superlativelor VIP.

Gala a avut loc pe 10 ianuarie, 2011, la Ateneul Român, şi a reprezentat un bilanţ al valorii, menit să evidenţieze oameni, cât şi proiecte şi idei care s-au materializat în spaţiul naţional, cu reverberaţii inclusiv în cel european. Ediţia din acest an a îmbinat tradiţionala gală de premiere cu un concert extraordinar al Orchestrei Simfonice a Filarmonicii „George Enescu“, dirijată de Adrian Petrescu.