Gabriel Chifu – 60

Deşi a plecat la Bucureşti, în conducerea U.S.R. şi în redacţia României literare, deşi este un scriitor valoros pe plan naţional, Gabriel Chifu a rămas, în aceeaşi măsură, „al nostru“. Destinul său este legat inextricabil de Craiova şi de revista Ramuri. Pe 22 martie 2014, Gabriel Chifu a împlinit „neverosimila“ vârstă de 60 de ani. La aniversară, gândurile unor prieteni îi conturează, din diverse perspective, chipurile de ieri şi de azi. (Red.)

Născut în Oltenia, exilat în Bucureşti

Orice propoziţie aş scrie despre Gabriel Chifu, ea ar fi falsă. Paradoxul cretanului.  Despre  faptul că e proteic, ne asigură chiar poetul, într-un poem vechi: „O mie de vulturi poartă în o mie de cercuri/  cele o mie de feţe ale mele.”

Atunci când poetul se va linişti, vom vedea chipul său, transfigurat de poezie, în adevărata sa lumină. Aşa cum vom constata, cu atlasul poeziei în mână, că editurile dispar, dar cărţile rămân. Mă uitam pe scurta sa bibliografie publicată în antologia O sută de poeme (Ramuri, 2006) şi observam că poetul a debutat la o editură pierdută azi pentru lumea noastră literară: „Eminescu”. Gabriel Chifu are, între cele aproape douăzeci apărute, cinci cărţi publicate la editura care purta numele marelui poet. Amănunt biografic, veţi zice. Azi au apărut tot felul de edituri, iar majoritatea nu publică poezie. Poeţii, însă, înţeleg şi asta: editurile care nu publică poeţi adevăraţi, nu rămân în conştiinţa publică. Amănunt important.

Ca şi la Ion Mircea, de care îl despart însă destule, poezia lui Gabriel Chifu este una de ceremonial, în care sacerdoţiul rostirii face casă bună cu saltul spre lumină. Scrise atunci şi recitite azi, poemele lui Gabriel Chifu sunt numai bune de recitat de un actor cu dicţie gravă. Poetul însuşi le spune transportat, mobilizându-le cumva spre înţelesuri pe care singuri nu le-am desluşi. Mă gândesc că poate avea dreptate Tudor Vianu când spunea că poezia se citeşte, nu se recită, deşi Nicolae Manolescu e de părere contrarie. Însă cei care susţin vocalic bine poemele, nu au nici o vină. Sunt actorii propriei poezii, un fel de muezini care se prosternează în faţa Ziditorului în versuri bine meşterite. Mai mereu însingurat, melancolic, poetului îi repugnă foşgăiala zilnică, captat într-o repetată anabază. Atunci când coboară, totuşi, nu o face jos de tot: arcanele întunecate nu-l atrag pe acest scriitor care fuge necontenit de el însuşi, în încercarea disperată de a ieşi dintr-o cuşcă aurită (m-ar putea contrazice un poem precum Un pod din Oradea, cu finalul în derulare). Chifu este un solar pe care dionisiacul l-a capturat, dacă am priceput eu bine, în special după volumul din 1987, Omul neţărmurit: un vers desăvârşit propria moarte. Odată instalată, coabitarea cu moartea îi apare poetului ultimul refugiu de luat în seamă. Paradoxal, în ciuda unei bune instalări în real/realitate, Gabriel Chifu se simte un exilat. În fond, aceasta e condiţia naturală a oricărui poet autentic, de la Ovidiu încoace. Fie că exilul se arată în faţa colii albe de scris sau în repetata fugă înapoi, într-o copilărie sau adolescenţă în care miresmele vieţii fericite îl recheamă periodic. A fost cândva nemuritor, iar acum scrie despre darul pierdut.

Ca autor complex, Gabriel Chifu are un proiect de viaţă, ca şi unul literar. Este printre puţinii scriitori profesionişti din ultimii 50 de ani pe care i-a dat Oltenia. O spun faptele, dar şi versurile sale, care pot fi citite şi astfel: Cum să ajung fremătător pe înălţimile clare? Un poem precum Cafenea, este o alertă la purtător a felului în care trăim în miza proiectelor întâmplătoare, departe de eforturile sistematice de a ne defini ca regizori ai propriei noastre vieţi – şi opere: „O cafea, un brifcor la cafeneaua din centru, / înecaţi în oralitate. Ce-i de făcut/ când gramul de aur lăuntric care ne-a fost dat/ se risipeşte astfel, infinitezimal, zilnic, în van?” Poate că nu ştia, la data la care scria aceste versuri, că pentru poet orice e folositor – cum spunea Berryman. Chiar şi zilele în care pluteşti, aparent, fără nici o ţintă.

Gabriel Chifu este un scriitor adevărat, care s-a exilat în Bucureşti. Aceasta nu este o propoziţie falsă.

• Nicolae Coande

Trupul realului

Când l-am întâlnit pe Gabriel Ghifu, la un an sau doi după evenimentele din 1989, prin dreptul fostului magazin craiovean „Unirea”, mi s-a părut mai puţin vulnerabil şi mai serios decât poetul Realului eruptiv care, printre atâtea mimetisme sterile şi gesticulaţii veleitare, îşi afirmase puternic vocaţia de a crea istorii stranii, mituri, de a utiliza timpul şi spaţiul cu nonşalanţa fizicianului contemporan, descumpănit, totuşi, de faptul că orice poate să ia forma oricui, deşi „trăieşte cu iluzia că este”. Trecuse vremea dedublărilor prudente, a schizofreniei, a anihilării personalităţii sub tăvălugul totalitar, se impunea intelectualului care păşea cu gravitate spre mine iniţierea unei acţiuni hotărâte împotriva anemiei orgolioase ce ameninţa revista Ramuri, unde era redactor, demers validat prin necesare semne de solidaritate. Era momentul asumării conducerii publicaţiei fanion a presei literare oltene, ca expresie a responsabilităţii şi a abordării directe a realităţii.

Înzestrat cu acel organ aparte – galekos – pentru a sesiza raporturile geometrice unind soarele cu plopul şi cu furnica, poetul descifrase în datele cele mai banale o frumuseţe posibilă şi proiectase asupra tuturor lucrurilor o lumină magică, uneori orbitoare. Cuvintele erau semnele care fixează trupul realului într-o fenomenologie a spunerii despre sine, avertizând asupra pericolelor exclusivismului.

De atunci, pentru mine, Gabriel Chifu întruchipează ceea ce exprimă sintagma „calmul valorilor”. Cu preţul unor arderi interioare intense, doar bănuite, rar izbucnind în exasperări repede reprimate.

Înconjurat de prieteni dar, cu asupra de măsură, şi de frustraţi denigratori, scriitorul şi-a făcut din regula „să mă descurc de unul singur” un veritabil crez, aşa cum aflăm din jurnalul Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită. Retrospectivă şi prospectivă, cartea, cu un titlu analitic de rezonanţă marqueziană, are, dincolo de aparentul desen aleatoriu, motivări lăuntrice mărturisite ca divulgare, ca destăinuire a fragilităţii fiinţei. Îmbinând paginile memorialistice cu schiţe de gen, mici poeme în proză şi notaţii reflexive, Gabriel Chifu instituie o flexibilă relaţie cu timpul cronologic necesară, pe de o parte, organizării realului dispersat şi, pe de altă parte, restaurării insului construit din text, cel care îşi pune existenţa în ficţiune.

De altfel, poetul se vede din ce în ce mai mult concurat de către prozator. Deja în bibliografia autorului se înşiră Unde se odihnesc vulturii, Valul şi stânca, Maratonul învinşilor, Cartograful puterii, Povestirile lui Cesar Leofu, Visul copilului care păşeşte pe zăpadă fără să lase urme. Uneori,  în romanele sale, Gabriel Chifu, cu un surâs maliţios, aneantizează indiscreţiile criticii prin imediateţea codurilor şi a soluţiilor epice oferite, spre a atrage în cursă conceptele prea comod lunecoase, trădând plăcerea de a contraria aşteptările pedante. În Cartograful puterii, spre pildă, se punea la cale manipularea lectorului, poate ca în Magicianul lui Fowles, cu onestitate ficţională, dar şi eliberat, în acelaşi timp, de orice scrupule narative.

Fără să mi-o mărturisească prea des, Gabriel Chifu, ca redactor-şef al Ramurilor a apreciat, în scrisul meu, echilibrul şi independenţa opiniilor, fapt ce l-a determinat să-mi ofere, un timp, până la plecarea sa  în capitală, rubrica „Punctul critic”.

Răsfoind, la ceas aniversar, paginile cărţilor celui ce a întâmpinat, cu vigoare şi tinereţe a spiritului, pragul sexagenar, găsesc o notaţie premonitorie: „Mi se zdruncină unul dintre adevărurile cele mai solide: eu fusesem convins că epicul este iraţional, că e asemenea unei ape tumultoase care-şi inventează nepăsătoare, oarbă, la întâmplare albia, şi acum se dovedeşte că tot ce s-a petrecut s-a petrecut ascultând cu sfinţenie de un plan dinainte stabilit, un mare plan desăvârşit, în amănunt pus la cale, dintotdeauna pus la cale?!...”. Nedumerirea marcată are un substrat nu doar naratologic (punere între paranteze a aventurii poietice în favoarea dimensiunii arhitecturale), ci, mai degrabă, unul profund spiritual. Aceasta deoarece filtrul fantastic (vezi şi aşteptatul Punct şi de la capăt) prin care este mediat, în cărţile sale, contactul cu lumea depăşeşte semnificaţia unei simple transgresări a realului, el fiind cerut de o ordine metafizică, imuabilă a vinei şi a redempţiunii ce absoarbe evenimentele pentru a le conferi pregnanţa exemplarităţii.

„Punct şi de la capăt” se constituie pentru Gabriel Chifu într-o nouă deviză. La mulţi ani!

• Constantin M. Popa

Ceea ce nu se uită…

Era, dacă îmi aduc bine aminte, în anul de graţie 1981, spre toamnă. Anul era 1981, iar eu eram la Petroşani, oraşul copilăriei mele, dar visam spre alte zări, pline cu cărţi şi cu chipuri de scriitori, cu scriitori adevăraţi. Visam să evadez…  Nu-i vorbă, se mai gaseau şi în Petroşani scriitori adevăraţi, puţini însă, cu care mă întâlneam rar şi cu sfială. O sfială pe care, de cele mai multe ori, reuşeam să o maschez cu succes.  Printre puţinii scriitori din acel Petroşani modest şi înecat în fum de carbune se afla Dumitru Velea, secretar literar al Teatrului de Stat „Valea Jiului”, tânar condeier, iubitor şi comentator de filozofie. Abia îl cunoscusem. Într-o bună zi am urcat cu liftul, parcă la etajul opt al blocului turn de pe fosta stradă Vasile Roaită, dornic să-l revăd şi să încingem o discuţie pe teme literare. De fapt, eu mai mult să ascult, iar Mitica Velea mai mult să vorbească despre Eminescu, Goethe, Hegel şi Marx. Când te întâlneai cu Velea nu prea apucai rând să intri în vorbă, el perora, într-atât era de captivat de ideile celor de mai sus, de poezie, de literatura biblică.

În acea zi de toamnă timpurie, în apartamentul de la etajul opt am avut marea surpriză să întâlnesc un tânar al cărui chip îmi era, parcă, de undeva, cunoscut. Cu siguranţă, îl mai văzusem, nu mai ştiam în ce loc, mai sigur într-o fotografie, dar unde? Nedumerirea m-a părăsit de îndata ce gazda, Dumitru Velea, a făcut prezentările. Tânărul din faţa mea, chipeş, cu un păr castaniu, bogat şi ondulat, zâmbitor şi bucuros, era… poetul Gabriel Chifu. Mi-am amintit pe loc de unde îmi era cunoscută imaginea lui – dintr-un numar recent al revistei Luceafărul, unde îi apăruse un consistent grupaj de poeme, alături de alt poet, apreciat pe atunci, ieşeanul Ioanid Romanescu. Am aflat numaidecât şi tot cu surprindere că Gabriel Chifu era inginer de profesie şi că îşi efectua stagiul la Petroşani, într-o fabrică cu o denumire cabalistica – IPSRUEEM. Locuia cu chirie în cartierul din apropierea acelei întreprinderi. Nu mai ştiu ce am discutat atunci, îmi aduc aminte vag doar de impresiile nu tocmai plăcute pe care Gabriel Chifu şi le făcuse despre Petroşani şi despre acel cartier cu nume… inexplicabil: Aeroport. De ce acest cartier, existent şi acum în Petroşani, a fost botezat astfel voi vorbi cu alt prilej. Cert este că referinţe şi ecouri ale perioadei petrecute în Petroşani, cartierul Aeroport, se regăsesc prin câteva din romanele lui Gabriel Chifu, între ele – şi cred că nu mă înşel – Maratonul învinşilor. De ce acea primă întâlnire cu Gabriel Chifu avea să devină un reper memorabil în viaţa mea de tânăr cu aspiraţii literare, încerc să povestesc în continuare.

Pe Gabriel aveam să-l reîntâlnesc la Craiova, deoarece după nici doi ani, în primavara lui 1983, m-am stabilit şi eu aici, coborând, aş zice, pe Jiu la vale. N-a trecut multă vreme şi am aflat că el se întorsese în oraşul de domiciliu cu ceva vreme înainte şi era unul din tinerii remarcabili ce gravitau în jurul redacţiei revistei Ramuri. La nici treizeci de ani, Gabriel Chifu avea un palmares de invidiat. Publicase patru volume de versuri şi obţinuse deja câteva premii literare, prestigioase în acel timp. Era un colaborator asiduu al revistei păstorite de Marin Sorescu şi un animator nelipsit din cenaclul care tot Ramuri se numea. În primăvara lui 1984, am fost invitat să citesc poezie într-o reuniune a cenaclului şi ce bucurie am încercat, mai ales după ce şi un grupaj destul de substanţial mi-a apărut în paginile revistei! Din 1985, redacţia Ramurilor s-a schimbat mult în bine fiindcă, la cererea lui Marin Sorescu, aici au fost transferaţi Gabriel Chifu, Marius Ghica si George Popescu. Cu sprijinul lor, al lui Gabriel în primul rând, am devenit apoi un colaborator permanent, cu recenzii şi cronici literare, aşa că în 1988 am primit „Premiul Ramuri pentru critică literară”. Iarăşi, Gabriel Chifu nu era deloc străin de  recompensa ce mi se oferea.

A venit apoi ceea ce ştim cu toţii: răsturnarea vechii ordini, schimbările neaşteptate, unele îndurate cu stoicism, şi lupta pentru menţinerea în viaţă a revistei Ramuri, cu Gabriel Chifu în prim plan. I-am rămas alături, cu bune şi cu rele, cu mai multe bune şi cu mai puţine rele. În februarie 1990 am devenit redactor al Ramurilor, cu acceptul lui Marin Sorescu şi la propunerea lui Gabriel Chifu. Am rămas în redacţie până în aprilie 1991. La rugămintea lui am pus apoi umărul la scris şi la activitatea redacţională, de la materiale de serviciu până la corectură. Gabriel trăia numai pentru Ramuri, făcea eforturi, uneori disperate, ca revista să apară ritmic în condiţii bune, să aibă colaboratori de marcă. A reuşit. Am reuşit împreună, cei care am rămas credincioşi acestei instituţii culturale centenare, care este revista Ramuri. Dar recunosc: fără strădaniile ieşite din comun ale lui Gabriel nu ştiu dacă revista ar fi ajuns la centenar!

Apoi Gabriel a plecat la Bucureşti, în conducerea Uniunii Scriitorilor. A continuat să se ocupe de apariţia revistei vreo câţiva ani şi îi poartă de grijă şi astăzi. Ne-am întâlnit şi după plecarea lui la Bucureşti, am discutat, am colaborat. Mie nu-mi vine nici acum să cred ca Gabriel a plecat din Craiova, într-atât mi se pare prezent el aici prin spirit. Şi nu mi se pare, chiar este!

Am citit într-un interviu care anticipa împlinirea vârstei de şaizeci de ani că lui Gabriel îi e frică de această vârstă. Când l-am felicitat, i-am spus că nu are de ce se teme: a realizat tot ce şi-a propus, are o operă a cărei valoare, complexitate şi întindere      i-a depăşit până şi propriile aşteptări, este diriguitorul celei mai prestigioase reviste – România literară, şi atâtea altele. Cum îi cunosc anagajamentul şi puterea de muncă, perseverenţa, talentul şi inteligenţa, nu ezit să cred că viitorul lui Gabriel va fi la fel de rodnic. Şi încă ceva. Gabriel Chifu este mereu tânăr şi plin de proiecte, e un om al viitorului, dar şi al prezentului şi al trecutului. Cât despre trecutul nostru, al amândurora, atât cât are puncte comune, în ce mă priveşte nu pot să spun decât „For always in my mind…”. Amintirile adevarate sunt ca ecourile unui cântec vechi, poate din altă viaţă spirituală. 

• Ioan Lascu

Gabriel Chifu, încă tânăr

I. Pe nesimţite şi pe nedrept în raport de cât de tânăr sufleteşte este, Gabriel Chifu a făcut realmente o nefăcută: a făcut 60 de ani. Deşi nu i-i dăm, totuşi îi are. Nu se poate spune că anii, precum norii, se adună, se înmulţesc şi se cumulează pur şi simplu. Este neclar dacă se sumează la întâmplare sau după un algoritm anume. Sigur este că nimeni nu ştie când i se face o vârstă sau următoarea. Cum i-a strâns scriitorul Gabriel Chifu numai el ştie; oricum i-a făcut de unul singur şi pe cont propriu. La 60 de ani nu ai voie să spui „nu mai sunt cum am fost odată”. La 60 de ani eşti în aceeaşi dată: trecut prin multe şi marcat de toate. Amprenta lucrurilor, faptelor şi evenimentelor este, în realitate, impregnarea de din ce în ce mai mult timp. Totul se transformă în timp.

II. Gabriel Chifu a ajuns la 60 de ani ca scriitor important în tabloul literaturii române actuale. Reţin confirmativ punctul de vedere al remarcabilului critic literar Răzvan Voncu. Acesta evaluează cartea Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită (2009) drept  „unul dintre cele mai bune volume de proză de după 1989” („Discreta metamorfoză a lui Gabriel Chifu”, Contemporanul, 2009). Catagrafiază Însemnări din ţinutul misterios (2011) ca fiind momentul în care „poetul a înlocuit filosofia cu înţelepciunea, plinul cu golul şi înaltul cu adâncul”. Voncu îl vede (întemeiat spunem noi) pe Gabriel Chifu ca „unul dintre marii noştri poeţi contemporani”. Cosmin Ciotloş înregistrează pe Gabriel Chifu ca autor al mai multor volume „excelente” („Corelativul obiectiv”, România literară, 9/2012).

III. Pentru Gabriel Chifu obiectul literaturii este unul luminos şi misterios.

a) Am intrat în contact cu lirica lui Gabriel Chifu în anii 1970. De pe atunci mi-au rămas în memorie şi vibrează din când în când câteva versuri: „O dată-n an, între clipa ce-a fost/Şi clipa ce-o să fie/ E-un gol înalt cu gust de veşnicie”. (Nu mai ştiu din ce poezie fac parte ele. În ordinea realului, aceasta nici nu contează.) Atunci am înţeles că noi avem anii noştri, iar lumea are anii ei. Între doi ani succesivi ai noştri şi doi ani consecutivi ai lumii se interpune o veşnicie in nuce, o veritabilă veşnicie pe scurt. Ca fiinţă în timp, omul se epuizează şi în veşniciile nelimitate, şi în veşniciile mici, reduse, nesemnificative, mărunte. Timpul este cel care consumă omul, în timp ce omul îşi consumă timpul.

În timpul său, fiinţa umană trăieşte evenimentele capitale, optând între două atitudini. Timpul face parte din seria inevitabilelor, iar inevitabilele se pot întâmpina şi se pot experienţia cu cele două atitudini. O primă atitudine este aceea de a te supune inevitabilului şi a nu vedea, a nu căuta şi a nu găsi posibilă vreo salvare, vreo mântuire. În planul creaţiei, pentru poeţii întunecaţi (cum le spunem noi) dincolo de ce se întâmplă nu mai există în plan spiritul şi practic nici o salvare. În schimb, poeţii luminoşi, precum Gabriel Chifu sau Ioan Es. Pop, găsesc întotdeauna o salvare. În creaţia estetică a lui Gabriel Chifu întotdeauna se lasă să se întrevadă o cale de ieşire. Ca poet luminos, Gabriel Chifu este un poet al ieşirilor, un poet al mântuirii. A găsi o cale nu înseamnă a nu trăi tragedia ce iradiază din evenimentele existenţiale, nu înseamnă a evita timpul. Uneori salvarea din tragedie este fie acceptarea tragediei, fie chiar o altă tragedie. Pe poeţii luminoşi îi luminează acceptarea şi speranţa unei posibilităţi de ieşire. Pe poeţii întunecaţi îi caracterizează supărarea pe lume şi pe tot, neacceptarea posibilitatea unei soluţii de salvare; aceştia sunt oamenii ideii că suntem pierduţi şi deci totul este permis, în genul eroilor lui Dostoievski. Chiar şi când, în mod neaşteptat ar interveni o salvare, ea ar fi o salvare întunecată: salvarea ar fi o ieşire către o tragedie mai mare decât cea care s-a parcurs prin salvarea iniţială. Orice salvare pregăteşte o tragedie şi mai mare.

În setul de salvări experimentate de Gabriel Chifu intră dedublarea, travestirea eului şi evadarea în timp şi în spaţiu. Dan Cristea sesiza „disponibilitatea eului de a se travesti într-o multitudine de înfăţişări” drept „o caracteristică a universului autofictiv pe care îl pune în lumină creaţia lui Gabriel Chifu” (Poezia vie, Bucureşti, Cartea Românească, 2008, p. 224).

Schimbarea este modul de a fi al lumii. Modificarea chipului este continuă. Înfăţişarea sufletului se transformă şi ea. A fi în schimbare înseamnă a genera şi utiliza energie pentru schimbare. A fi în schimbare echivalează cu a te expune. Lumina se expune în totalitate, ea este absolutul expunerii. Dacă întunericul reprezintă ascunderea perfectă, lumina constituie infinitul expunerii. Când un poet se expune, acela este poet luminos, un poet transparent. Prin însemnări şi prin consemnări, Gabriel Chifu se expune pe sine: „mă transcriu minuţios” (Însemnări din ţinutul misterios, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2011). Creaţia sa este trăire estetică, este trăire, consumare, expunere, epuizare. A avea energie este prima parte a rămânerii fără energie, a epuizării. Creaţia lui Gabriel Chifu este o centrală nucleară de generare de sări de spirit luminoase, de epuizare în speranţa salvării.

b) Joseph Nye Jr. vorbea despre secrete şi mistere: secretele se lămuresc prin cunoaştere, misterele nu pot fi clarificate cu certitudine de nici o cunoaştere, ele pot fi doar aproximate („Peering into the Future”, în  Foreign Affair, 73-4, 1994). Gabriel Chifu este un scriitor al misterelor, vezi Însemnări din ţinutul misterios (2011).

IV. Astăzi, fără legătură cu anii săi, Gabriel Chifu este unul dintre scriitorii de importanţă în tabloul literaturii noaste. Caută să se descifreze pe sine, să cunoască oameni şi locuri şi să consemneze pentru noi. Este un scriitor enigmatic şi luminos ce păşeşte curajos în spaţii misterioase. Deocamdată nu a dezlegat misterul după care se consumă timpul. Ceea ce constată astăzi este că nemurirea a trecut: „Altădată orele ţineau cât anii,/ acum anii zboară ca orele./ Altădată ne simţeam nemuritori…” (Însemnări din ţinutul misterios - 2011). Este o altă etapă: s-a trecut de la veşnicia pe scurt din tinereţe, de la senzaţia de nemurire din trecut la o luminare a timpului ca stoc în epuizare. Nu este mirarea lui Eminescu din versul „nu credeam să-nvăţ …”. Acum, Gabriel Chifu priveşte de sus şi de departe către ce face timpul cu trupul în vreme ce spiritul rămâne tânăr. Din când în când „Sila”, „Lehamitea” şi „Zădărnicia” îi dau câte un telefon: de cele mai multe ori are puterea de a nu le răspunde… Doamnele acestea irezistibile au început să-l caute, ca şi pe noi, şi pe reţelele de socializare…

Este încă tânăr şi nu le răspunde de fiecare dată … 

• Ştefan Vlăduţescu