Pe fondul îngrijorării crescânde cauzate de „bolile” planetei noastre, discuţia despre posibilităţi consolatoare devine o temă generală, care nu îl poate lăsa indiferent, fatalmente, pe niciun literat care-şi seama că e conectat la lumea aceasta, oricât ar crede el în sublimul cuvintelor sale. În Observator cultural nr. 739, Tereza-Brânduşa Palade recenzează cartea lui Charles Taylor O epocă seculară (A Secular Age), sub titlul Cine aruncă cu piatra în cultele New Age? Cităm un fragment pentru concentrata sa tensiune ideatică, privitoare şi la stiluri de viaţă, şi la sensul toleranţei: „Dacă oamenii se entuziasmează azi mai uşor de «fericirea cosmică» şi energia inepuizabilă promise de cultele New Age, o Biserică posomorîtă şi rigidă, ce uită să trăiască în bucuria trinitară a Învierii şi a Rusaliilor, nu e tocmai îndreptăţită să le reproşeze că îşi caută refugii în euforia fabricată, de multe ori prin tehnici de spălare a creierului, de cultele New Age. Cred, aşadar, că există şi o responsabilitate creştină a mărturisirii bucuriei, legată de orice chemare, ce ar trebui asumată mai înainte de a blama «derivele New Age». Mulţi adepţi ai cultelor New Age　sînt senini, radioşi şi entuziaşti – o adevărată imagine a bunăstării psihice –, ceea ce nu se poate spune şi despre mulţi creştini de orice confesiune (observaţia este şi autocritică) sau despre mulţi dintre membrii clerului. Dacă există încă excepţii, mai ales printre călugării care descoperă un sens personal în vocaţia lor, acestea pot fi considerate o binecuvîntare şi pentru «imaginea creştinismului»„.

În revista Astra, nr. 1-2/ 2014, detectăm Însemnările unui cenaclist iepocal, de Viorel Padina, centrate pe atmosfera cvasi-legendarelor, de-acum, grupări din care s-a născut ceea ce avea să se numească - capitol de neocolit în istoria literară - optzecismul, lunediştii, respectiv cei de la Amfiteatru, unde semnatarul a şi debutat. Relatarea are nerv, e ponderată colocvial şi are meritul de a funcţiona ca o naraţiune personală unde apar personaje remarcabile sau respingătoare ale lumii literare de atunci, frânturi de conversaţii, trasee boeme prin capitală punctate de replicile şi gesturile lui Nichita Stănescu, mereu uimitor pentru tinerii aspiranţi („mare, moale, alb, blând, superb şi urât, histrion tragic”, „cu masca aceea de suferind felice, cu aura de geniu adulat, sclipitor, plângăreţ şi generos”). Tabloul, ca un puzzle, al emergenţei unei generaţii din ruinele cutremurului din 1977 şi din cele, mai greu vizibile, ale mutilării literaturii săvârşită de omniprezenţii activişti, merită revăzut, măcar pentru a se înţelege azi, când totul e permis, că atunci, şansa unui tânăr depindea, deseori, de inspiraţia şi protecţia unui guru.