Privind cu o faţă la trecut şi cu cealaltă spre viitor, poezia lui Traian Demetrescu reflectă aproape paradigmatic tensiunea dintre tradiţie şi modernitate. Născută din cultul progresului, pigmentată cu ceva socialism, critică socială şi anticlericală, această lirică urmează modelul lui François Copée, cultivând, pe fundalul scenelor de viaţă cotidiană, sentimentul compasiunii faţă de semeni. De altfel, într-una din aceste poetizări, autorul face elogiul umanitarismului prin care omul sfidează „legile amare” ale naturii: „Şi dacă soarta-adesea e rea şi neînţeleaptă,/ Societate, în locu-i, fii bună şi fii dreaptă!/ Natura se guvernă ades prin legi amare,/ Dar omul o sfidează prin legi umanitare;/ Şi de e rea viaţa, cum pesimiştii spun,/ O face omul bună când omul este bun” (Şcolarilor săraci). Nutrindu-se din compasiunea şi simpatia pentru cei nevoiaşi, versificările lui Traian Demetrescu schiţează, nu de puţine ori, tablouri ale sărăciei şi ale mizeriei, al căror efect este în parte subminat de excesul de retorism: „În ochii-ţi se deşteptă mizeria hidoasă;/ Şi parcă vezi coliba obscură, friguroasă,/ Familia-necândă, zdrobită sub nevoi./ Toţi galbeni, morţi de foame, bolnavi, pierduţi şi goi.// La masă, dus pe gânduri, cu fruntea încruntată,/ Învins de deznădejde zăreşti pe bietul tată,/ Iar muma de-al credinţei întăritor îndemn,/ Mereu către icoană repetă-al crucii semn!// De-o parte, copilaşii, flori searbede de gheaţă,/ Tac. Unul plânge, altul pe-o carte ruptă-nvaţă,/ Iar între ei o soră, un înger blond, sfios,/ Prevede viitorul pustiu şi viforos!// Nici foc şi nici veşminte!...nici ajutor! nici hrană!.../ Şi vântul bate-n uşă cu-o furie duşmană./ Din ochi li se revarsă al lacrimilor val,/ Cristalizat pe gene cu boabe de cristal” (Şcolarilor săraci). Compasiunea naşte accentele critice, revolta şi dorinţa de echitate. Poemul Proletarii va fi astfel un fel de Împărat şi proletar ţărănesc, cu accente anticlericale şi „ateiste”: „O, gândiţi-vă de iarnă, când n-aveţi nimic pe vatră,/ Şi când masa vă e goală de merinde şi intraţi/ În vreo curte boierească, pune cânii de vă latră/ Şi în brânci, pe uşă-afară, sunteţi fără milă daţi...// O gândiţi-vă că iarna, când n-aveţi nimic pe vatră...// Cel bogat e surd la plînsul milei şi nenorocirii!/ Pe grumajii voştri urcă a lui culme de mărire.../ Sguduiţi-vă şi ele vor fi prăzile pieirii/ Şi-şi va deznora dreptatea soarele-i de străluciri.../ Cel bogat e surd la plânsul milei şi nenorocirii!// Şi pe când glăsuitorul îşi desfăşură vorbirea,/ Un biet popă, din mulţime apărând îi nimici/ Şirul vorbelor deodată şi îşi ţintui privirea/ Către el, rostind: Aiurea flecăreşte, nu aci!/ Pe când larg glăsuitorul îşi desfăşură vorbirea”. Acest personaj liric, care face mare caz de ateismul său, se caracterizează de altfel printr-o permanentă atitudine de frondă. El nu scapă niciun prilej pentru a da cu tifla băcanilor şi negustorilor de măsline, iar poetizările sale se nutresc acum dintr-un antifilistinism coroziv, cu grimase sarcastice: „E crud; din gândurile noastre/ Şi din durerile intime,/ Noi facem opere de artă,/ Noi punem inima pe rime./ Ne tipărim în slove negre/ Iluziile risipite,/ Suspine din simţiri profunde,/ Zâmbiri din vremuri fericite.../ Şi între galbene coperte/ Ce-ascund frumoase armonii/ Ne-nchidem sufletul şi-l ducem/ Spre-a fi vândut în librării// Dar marfa-aceasta nu se vinde/ Şi nu se bea – deci n-are preţ;/ Nu se măsoară nici cu cotul,/ Nici cu cântar de precupeţ./ Burghezul care vinde icre/are clienţi, are noroc.../ Când de burghezi e plină lumea/ Pentr-un poet nu este loc.// Şi e zadarnic forme sfinte/ Din idealul tău să storci,/ Când te stropeşte cu noroiul/ Oricare negustor de porci./ De-aceea, tinere prieten,/ Prefă-ţi caietele în scrum,/ Ucide-ţi visurile toate/ Şi mână-ţi paşii pe alt drum” (Unui tânăr). Dacă în poemele cu temă umanitaristă eul comunică prin intermediul unor efluvii de simpatie şi de căldură cu întreaga umanitate, sarcasmul e, dimpotrivă, un produs al intelectului „rece”, comprimând orice elan spre lumea exterioară. Se poate spune în această ordine de idei că sentimentele altruiste ale ego-ului se nasc dintr-o veritabilă teroare a recelui, simpatia faţă de semeni fiind, ca şi la Vlahuţă sau Iosif, o modalitate de potenţare a căldurii interioare. Aceasta va genera însă – element prin care poezia lui Tradem se apropie sensibil de poeticile revoltei – un simţământ modern al angoasei, asociat cu percepţia muzicală a lucrurilor. Spaima de frig va aduce astfel conştiinţa disoluţiei, condensată în notaţii ce premerg lirica bacoviană: „Cârduri-cârduri ciori de toamnă/ Pleacă.../ Desfrunzite crengi de arbori/ Pe sub vifor se apleacă.../ Cârduri-cârduri ciori de toamnă/ Pleacă.../ Boi şi vaci cu răget umple/ Valea...// Ceaţa peste deal se-aşterne/ Cum pe sufletul meu jalea.../ Boi şi vaci cu răget umple/ Valea.../ Ninge! Ninge!...Alb e satul!/ Ninge!/ Ca un cântec de iubire/ Soarele în nori se stinge../ Ninge! Ninge!...Alb e satul./ Ninge!// Câinele sub şoprul putred/ Urlă.../ Rar o cucuvaie ţipă/ Într-o dărâmată turlă.../ Câinele sub şoprul putred/ Urlă...”. Oroarea de frig se asociază uneori cu angoasa de tenebros, iar, din această perspectivă, simbolismul păsării va cunoaşte o valorificare negativă, ea apărând ca o imagine a spaimei de schimbare şi a terorii în faţa morţii, ilustrate de obicei prin metafore teriomorfe. Plecând de aici, corbul cumulează conotaţiile negative ale arhetipului animal legat de „schema însufleţitului”: „Pe plopii ninşi/ Coboară corbii-n pâlc de doliu./ Cernesc al iernii alb linţoliu/ Şi, trişti, de foame par învinşi...// Cugetători/ Privesc pe cer, privesc departe;/ Pe când un glas de vânt împarte/ Un cântec care dă fiori...// În cimitir,/ Pribegi s-au adunat la sfadă,/ Iar sub uitare şi zăpadă/ S-ascund mormintele în şir...// Şi pe când trec/ În a crepusculului oră,/ Spre groapa unde doarme-o soră/ Şi-n suflet plânsul îl înec;// În aiurări/ De spaimă inima mea moare/ Acoperită de ninsoare,/ Pierdute sunt orice cărări...// Şi mă învinge/ Un gând amar ştiind c-odată/ Şi peste groapa mea uitată/ Vor trece corbii şi va ninge” (Corbii). Terorizată de ploi şi ninsori apocaliptice, această lume trăieşte permanent cu nostalgia luminii şi căldurii solare: „La Nord, în ţările ploioase,/ Cu melancolice popoare,/ Sunt visători ce plâng şi sufăr/ De nostalgii de soare...// Şi, rar, când cerul le trimite/ O rază caldă, o zâmbire,/ În loc să cânte, să renască/ Ei mor de fericire” (Acelaşi farmec). Nevoia de căldură generează o poezie a serelor şi a plantelor exotice: „…sunt flori uitate într-o seră,/ precum un suflet trist şi gol./ Rămân speranţele în urmă/ Din risipitul stol...// Nicio femeie nu le-atinge/ Deşi au cel mai blând parfum,/ Nici cel puţin nu le omoară/ În pagini de album..// Cum umbre din apus, prin geamuri,/ În jurul lor sfioase strâng,/ Par nişte ochi ascunşi de lume,/ Ce-n taina serei plâng” (Flori de seră). Atunci când reuşeşte să acţioneze asupra substanţei morale, frigul dă naştere râsului „amar” – produs al inteligenţei, ce are revelaţia vidului interior: „În viforul atâtor decepţii şi dureri,/ Din victimă adesea te redeştepţi călău,/ Şi, bun venit în lume, te face lumea rău,/ Să fii stăpân virtuţii nemaiavând puteri./ Din râs îmi fac o armă – sarcastică otravă;/ Am plâns destulă vreme tot plânsul meu amar/ Şi lacrimile-acestea căzură în zadar;/ O inimă în jale e slabă şi bolnavă.// Iluzii? Speranţe? Simţire? Ideal?/ Viaţa – cel mai comic, obscen şi trist spital?// Femeile? Prieteni? Amorul brut şi hâd?// Sunt basme de romantici./ Realitatea goală/ Mă ţine şi acuma ca să-i urmez la şcoală/ Şi-nvăţ mereu în dânsa să sufăr şi să râd” (Râs amar). Polarizată între această luciditate sarcastică, ţinând de sensibilitatea revoltei, şi sentimentalismul expansiv, ancorat în lirica învechită a romantismului, lirica lui Traian Demetrescu are în cel mai înalt grad caracterul unui hibrid, purtând amprenta tranziţiei de la tradiţie la modernitate. Precursor al noii sensibilităţi, poetul este totodată unul dintre ultimii reprezentanţi ai poeziei sentimentalist-umanitare, constituind – la noi şi aiurea – o formă degenerată de romantism.