„Cartea de faţă e, în esenţă, o carte de eseuri. Deşi ar putea fi, de asemenea, un roman cu o multitudine de personaje care disimulează în idei. Sau ar putea fi un text dramatic, cu multe voci care se intersectează preocupate /…/” .

Aşa îşi caracterizează Adrian Alui Gheorghe ultima sa apariţie editorială Contribuţii la estetica umbrei, apărută la editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012. Volumul reprezintă, după cum autorul însuşi mărturiseşte, continuarea mesajului transmis prin volumul Iadul estic, iadul estetic, apărut în anul 2009 la editura Timpul din Iaşi – este vorba de preocuparea privind faţetele multiple ale esteticului (printre care dimensiunea etică deţine o pondere gravă).

În cartea de faţă însă, „obsesia” (în sens noician, obsesia fiinţei individuale se poate identifica cu destinul însuşi) privind „estetica umbrei” vizează în ultimă instanţă ideea platoniciană a existenţei ca umbră, peste care este juxtapusă paradigma creatorului ca demiurg, ca alternativă (deşi fiinţă secundă) a divinului.

Omul ca şi creaţie a divinităţii, o umbră inconsistentă a acesteia, este într-o tensionată căutare a identităţii. La rândul său, creatorul transferă propriei sale opere legitimitatea ontologică cu care Creatorul (cel divin de data asta) investeşte făpturile create de el, ş.a.m.d.

În această ecuaţie, esteticul are o funcţiune ce transgresează, desigur, loisirul. El (esteticul) nu doar ordonează lumea după propriile sale simetrii şi legi (unele ce depăşesc de cele mai multe ori raţionalitatea), dar o şi creează, conferă exerciţiului ludic creator legitimitate etc.

Aşadar, sub acest inspirat semn, Adrian Alui Gheorghe reuneşte o serie de eseuri publicate în anii 2009-2012 în diverse reviste de cultură din ţară (inclusiv în revista Conta - creată şi condusă de autorul însuşi).

Este vizibil încă de la debutul lecturii că, în absenţa acestei ordonări sub exigenţele ideii de mai sus, explicitate în Prefaţa cărţii, unitatea tematică a cărţii ar fi fost mai greu de descoperit de cititorul cel mai puţin atent.

Volumul e structurat în trei capitole: Moartea literaturii se amână, Scriitorul român faţă în faţă cu normele eternităţii şi De la „sfârşitul istoriei” la sfârşitul ierarhiilor – o articulare care ar părea în primă instanţă uşor exagerată în raport cu formula compozită şi varietatea genurilor, vocilor şi registrelor angajate, dar lucrurile sunt aşezate mult mai temeinic decât ar părea.

Diversitatea şi varietatea perspectivelor, abordarea recurentă, „reflecţia lucidă” (Borbely) şi, nu în ultimul rând, un soi de onestitate confesivă ce îl face pe cititor părtaş la „banchetul” stilistic, toate acestea sunt subordonate în cele din urmă unui unic comandament, impunând textului unitate stilistică şi coerenţă.

Adăugăm acestei perspective prezenţa unei vocaţii metafizice (proprii lui Adrian Alui Gheorghe, prezentă şi în poezia acestuia) coexistentă cu unele apetenţe spre structurile deschise ale gândirii, ceea ce conferă discursului stilistic un caracter mai degrabă antiesenţialist.

Trimiterile metafizice sunt în primă instanţă aluzive, finalizate în soluţii plastice care mai mult sugerează decât afirmă, iar răspunsurile la întrebările fundamentale, readuse în actualitate şi contemporaneitate, deşi suferă un tratament tradiţionalist, aparţin mai degrabă spaţiului filosofiei cotidiene, a imediatului.

Adrian Alui Gheorghe este, ca eseist, afin mai degrabă impulsurilor relativiste şi deconstructiviste, chiar dacă discursul său dozează un aport consistent de esenţialitate. Simptomatică este în acest sens stilistica, pendulând între discursivitatea plastică şi sugestia simbolică, ceea ce conferă textelor o gravitate şi elocvenţă adâncă: iată, de pildă, spectacolul Pălăriilor vorbitoare este încărcat de o vizualitate expresionistă, marcată prin tuşe groase, vindicative (niciodată violente): „Am fost tentat şi împins de conjuncturi să văd, recent, un spectacol de circ într-un oraş de provincie./…/Un soi de autism plutea peste sală./../”. Scriitorul român se aseamănă acelui „clovn într-o arenă cu autişti” care scoate de pe cap cuvintele unele din altele ca nişte pălării vorbitoare, aidoma unor păpuşi Matrioşca.

Recursul la paradigma marilor clasici este contrapus ironic, din perspectivă jungiană, unei „modernităţi culturale” uşor frivole, care vede în arhetipurile profunde ale culturii o dimensiune „tribală” a acesteia. (Să revenim la „valorile tribale” ale culturii).

Retorica (deşi, subliniem, se produce într-un registru simbolic) optează uşor vizibil în favoarea unei scheme conservatoare, esenţialiste. Resursele acestui disimulat esenţialism sunt tonice însă, ele izvorăsc mai degrabă dintr-o energie nativă impresionantă, scriitorului fiindu-i în fond străină orice umbră intolerantă.

În „Mc Lumea contemporană” (Adrian Alui Gheorghe citându-l pe Adrian Dinu Rachieru), poetul e fie un (ironic spus) „spion al Mosadului”(„îl simţi dar nu îl vezi”), fie un demiurg, autoritar peste opera lui, stare ce îl face „dictator măcar pentru o vreme” (din dialogul cu Remus Valeriu Giorgioni, publicat în revista Banatul, în anul 2009).

Sfântul Augustin e un „coleg de breaslă” cu poeţii, iar rosturile literaturii sunt comentate din perspective diverse, de la acelea ce ţin de sociologia culturii, de piaţa cărţii sau istorie, până la acelea (dragi autorului) ce ţin de intimitatea mistică a creaţiei şi apropierea de Dumnezeu. (Cultura română e mai bună decât poporul român, răspuns la o anchetă a Martei Petreu în revista Apostrof).

Tonicitatea şi exerciţiul ludic nu reuşesc însă să camufleze până la capăt mizele mari şi tonul grav.

În acest caleidoscop de atitudini, criticii sunt puşi la dietă cu „verdeţurile literaturii” care se naşte (altminteri conservele clasice riscând să provoace corpolenţilor critici grave indigestii), sau sunt aduşi în faţa unei ipotetice instanţe ultime (pe cealaltă lume, venerabilul „Nicolae Manolescu va fi pedepsit să citească o întreagă veşnicie operele scriitorilor pe care i-a omis” .)

Supravieţuirea (şi culturală) în România e un „proiect de scriitor” nu atât cinic, cât grevat de amară luciditate, iar libertatea („sângele artei”) devine un vis „cu pleoapele făcute pumn” (Despre libertate/ sau am visat prea mult cu pleoapele făcute pumn).

Asistăm la o construcţie caleidoscopică, strălucitoare, imprevizibilă şi paradoxală de atitudini, reflecţii, aventuri stilistice şi idei grupate într-un volum, deşi aparent heteroclit ca demers şi metodă, unitar în cele din urmă în esenţă şi mesaj.

În fine, De la „sfârşitul istoriei” la sfârşitul ierarhiilor este un capitol final de mici dimensiuni care încheie volumul cu aerul că semnifică secret avansul unor teme de meditaţie pentru viitor, pe care le bănuim/ghicim a fi intime şi dragi autorului: după moartea nietzscheană a lui Dumnezeu (sau după acea post-istorie a lui Fukuyama), aşa numitul sfârşit al literaturii nu e altceva decât o descompunere şi recompunere a criteriilor – literatura nu a murit, ci asistăm doar la pregătirile întoarcerii sale eschatologice, un soi de apo- kalypsă (adică o dez-văluire) a resorturilor şi rosturilor (şi ierarhiilor ) ei.