Georg Cristoph Lichtenberg (1742-1799) este considerat întemeietorul aforismului în spaţiul lingvistic german, în care a fost cunoscut mai ales ca profesor de fizică, matematică şi filozofie în Göttingen, domenii în care a devenit o celebritate. Această celebritate a fost extinsă curând şi pe plan internaţional graţie unei invitaţii a savantului la curtea regelui George al III-lea la Londra, precum şi a primirii lui în Royal Society şi în Academia din Petersburg.

El rămîne însă vreme de treizeci de ani în Göttingen, aidoma lui Kant în Königsberg. Aici va fi vizitat de Goethe, care îi cere părerea despre studiul său renumit asupra culorilor, studiu care însă nu întruneşte, cum spera Goehte, adeziunea totală a lui Lichtenberg. Micul om de abia 1,45 m şi care suferea şi de o malformaţie a coloanei vertebrale, fiind cocoşat, îşi are părerile sale bine definite şi nu renunţă la ele nici în faţa celebrităţilor vremii sale.

Lichtenberg a fost nu doar fizicianul de renume internaţional, ci şi o celebritate locală, şi asta nu doar datorită poziţiei sale universitare ori a vieţii sale „scandaloase”, ci şi faptului că a fost editorul unui magazin satiric de bârfe locale, de modă şi de răspândire a ştiinţei şi artei în masă, un magazin ce purta titlul ademenitor „Göttinger Taschen Calender”/Calendarul de buzunar din Götingen. Multe articole sunt semnate de însuşi Lichtenberg, iar polemica sa celebră cu Lavater va face ca toate numerele acestui magazin să fie mereu epuizate (8 mii de exemplare ... ).

Interesant este faptul că abia la doi ani după moartea lui sunt publicate două volume cu extrase din, de pe acum, cea mai valoroasă contribuţie a sa la literatura şi cultura germană:

Sudelbücher – notiţe ocazionale, observaţii, reflecţii, idei înşirate de-a lungul anilor în „maculatoare”, cum s-ar putea transpune în română acest titlu (să remarcăm, de altfel, şi autoironia lui benefică). În această primă editare apar doar o parte din cele 15 caiete scoase mai târziu în 9 volume.

Aforismul, ca specie literară, s-a instaurat abia în secolul al 18-lea şi este reprezentat în aceste volume doar parţial. În însemnările sale fragmentare, Lichtenberg, spre deosebire de „Reflecţii şi maxime” a lui Goethe, nu înalţă în slăvi doar sublimul. Ele sunt - cum le caracterizează sumar însuşi autorul lor - un sac plin cu „grăunţe de idei”, care „ar putea fi numite şi dizertaţii”. (Un amic neamţ, profesor de limbă şi literatură germană, aici în Heilbronn, vizitându-mă m-a întrebat la ce mai lucrez. Îl traduc pe Lichtenberg, spun. Cine e ăla?...)

Revenind însă la ale sale Sudelbücher, care nu au fost citite integral nici până acum, se poate afirma cu certitudine că ele sunt extrem de incitante şi azi prin spiritul ascuţit al limbii extrem de adecvat conţinutului, prin varietatea „vorbelor de duh” – într-un cuvânt, prin ceea ce francezii numesc mot d´esprit. Graţie acestei calităţi, malformaţia şi urâţenia sa fizică au fost aproape ignorate de cei din jur, lucru tributar şi frumuseţii sale lăuntrice, ceea ce Maetterlink numea Die Innere Schönheit şi care îl însoţea ca într-o aură benefică...

Aceste tare care l-au afectat intim nespus de mult au avut, ca întotdeauna în lume, şi partea lor bună: i-au sporit ca la nimeni altul sensibilitatea, spiritul de observaţie, de introspecţie lăuntrică - toate sub egida unei inteligenţe de excepţie prin care îşi depăşea net contemporanii. Stilul lui nu este niciodată forţat, nici înşirat cu uşurinţă. Cizelarea nu este una ulterioară, ci una concomitentă cu revelaţia conţinutului, o adecvare perfectă la structura acestuia. Gândurile par a vâna cuvintele, iar cuvintele încearcă să ajungă din urmă gîndul, lucru care constituie şi una din temele principale de-a lungul însemnărilor sale disparate şi variate şi pe care am încercat să le menţinem şi în transpunerea lui în limba română. Atât Nietzsche, însă şi Hegel şi Wittgenstein, spre a menţiona doar pe unii din cei mai importanţi reprezentanţi ai filozofiei germane, au fost admiratorii lui Lichtenberg, având în comun filozofia limbajului; o formă scurtă şi care nu vizează un sistem închis: „întreaga filozofie este corectura utilizării limbii”, afirma de altfel straniul şi uimitorul autor al însemnărilor din Sudelbücher. Iar Wittgenstein tot pe atât de apropiat şi de concludent, „semnificaţia unui cuvânt e utilizarea lui în limbă”.

Însă Lichtenberg are şi calităţi psihologice ieşite din comun prin care însemnările şi aforismele sale sunt gustate şi azi. El a anticipat psihologia lui Freud şi însemnătatea pe care o au visele în spiritul cel mai modern: „din visele oamenilor, când le denotă exact am putea trage concluzii multiple asupra caracterului lor”.

Însemnările din maculatoarele sale însumează peste 8200 de adnotări, din care doar în jur de două mii sunt aforistice, celelalte referindu-se la probleme de fizică experimentală ori limitându-se la notiţe cotidiene. Din acestea, unele lasă să se bănuiască faptul că a fost şi un mare pedagog (polemica lui cu renumitul pedagog elveţian Lavater confirmă deplin acest lucru). Unul din numeroşii săi studenţi a fost de altfel şi Alexander von Humboldt, care i-a mulţumit profesorului printr-o cunoscută propoziţie: „adevărul în sine este preţios, mai preţioasă însă este îndemânarea de a-l găsi”.

Lichtenberg a anticipat, prin experimentele sale în domeniul fizicii, balonul cu nacelă, fiind un entuziast om al ştiinţelor naturii influenţat de iluminism (în speţă, şi de Spinoza, şi de Kant), însă el se considera mereu un reprezentant al unei fizici orientate asupra experimentului, a unei fizici critice şi nedogmatice. Interesul său se îndreaptă spre domenii extrem de variate: matematica, arhitectura, limba şi literatura engleză, istoria Europei, dimplomaţia, estetica şi filozofia artei (celebre în acest sens şi gustate şi azi sunt dizertaţiile şi comentariile sale asupra tablourilor în acvaforte ale lui Hogarth).

O lectură comparativă atât a scrisorilor, însemnărilor, cât şi a lucrărilor sale publicate în timpul vieţii, duce la concluzia că aşa-numitele aforisme sunt în mare parte notiţe de lucru în care el rămâne identic cu sine, chiar şi în acest caz cu totul privat (conştient, aşadar, şi aici de sarcina lui socială, în speţă, de de combaterea prejudecăţilor şi demascarea neghiobiei şi a corsetelor sociale). Acest lucru conferă unicitate şi perenitate „maculatoarelor” sale.

Însemnările sale sunt caracterizate printr-o gândire pătrunzătoare, care nu se mulţumeşte cu un anume nivel, ci pătrunde în adâncimi nebănuite, totul învăluit într-o aură plină de farmec, de un umor şi spirit de cea mai bună calitate. Această contopire fericită nu-i reuşeşte oricui. Iată de ce el este gustat şi rămâne actual până azi.

Cele două lumi, care au fost „reale” pentru Lichtenberg, eul şi configuraţia lumii, sunt confruntate cu ceea ce el însuşi numea „lumea-cuvintelor” şi „universul întreg al ziarelor”. Curiozitatea lui nesecătuită („susţinută” de complexul său fizic), precum şi scepticismul lui critic faţă de cuvintele pe care le iubea, ironia şi sarcasmul lui la adresa lumii jurnalistice, pe care o detesta, constituie punctele de pornire ale notaţiilor sale.

Prin subtilitatea şi adâncimea forării lor, notaţiile acestea îl pot desemna drept unul din primii reprezentaţi ai psihologiei abisale, el fiind un precursor al lui Freud, Adler, însă şi al neo-kantismului, al pozitivismului lui Ernst Mach, al cercului vienez şi al filozofiei analitico-lingvistice a lui Wittgenstein. Nu atât conţinutul celor afirmate, cât mai ales varietatea interpretărilor îl îndreptăţesc la acest titlu. În ciuda contradicţiilor care se nasc din însăşi această varietate, ele deţin o anume unitate în adâncul lor şi anume în substanţa spiritului lor. Se poate spune astfel că el a premers antropologia filozofică, unitatea spirit-corp, semnificaţia gesticulaţiei, raportarea la univers şi la mediul înconjurător. În fine, putem vorbi de o dinamică a unui spirit, despre „un sistem”, însă nu despre o doctrină. De aceea, mai interesant este modul lui de gândire, decît conţinutul gîndirii lui, energia ieşită din comun a reflecţiilor sale, îndemnul său benefic ca fiecare să înceapă a gândi el însuşi (subliniem aici întâietatea pe care el o acorda respectului faţă de fiinţa umană, fiinţării în genere, respectul demnităţii umane, în fine, smerenia lui vis-a-vis de o anume libertate lăuntrică).

„Dacă am putea doar pentru o clipă să fim o dată Altceva. Ce-ar deveni raţiunea noastră dacă toate obiectele ar fi într-adevăr cele pe care le ţinem că sunt?” (Z.U. – notează el în final De Cercetat - ca şi în alte cazuri). Analogia cu filozofia lui Kant este aici evidentă şi subliniază îndrăzneala, cutezanţa gândirii lui inspirate. Observaţiile sale asupra omului, asupra naturii şi lumii se întâlnesc, astfel, undeva la mijloc. Lichtenberg reflectează asupra limbii în limbă şi aceasta cu o concentrare unică, intensă. El a crezut (pe potriva romanticilor de mai târziu şi a lui Valery), că experimentul cu idei ar putea duce la o viziune fertilă, ba chiar ştiinţifică. Totul poartă astfel la concluzia că gândirea în unităţi simple, concise (părelnic izolate), i.e. - o gândire aforistică, era cea mai firească pentru el, indiferent de scopul urmărit.

Demascarea cu metodă duce însă mereu la paradox, pe care el îl dilată prin gândirea lui nuanţat filozofică şi psihologică, prin fantezia unui spirit ce consideră pe drept cuvânt umorul / vorba de duh ca pe un criteriu al seriozităţii, în sine un protocol al neîntreruptului său monolog. Inspiraţie şi limpezime a expunerii: „este o mare eroare, când nu te îndoieşti în ceea ce priveşte cunoaşterea. Cine pleacă de la certitudine, va sfârşi cu îndoiala”...- iată un lucru care subliniază şi relativitatea tuturor judecăţilor - un permanent însoţitor de-a lungul notaţiilor. O relativizare dimensională, care rezultă din diferenţa de apropiere a actului de observare.

Această relativizare devine astfel ocazie de reacţie umoristică în fiecare observator. Ironia se preschimbă în autoironie: „americanul, care l-a descoperit primul pe Columb, a făcut o malefică descoperire”, ori „oamenii scriu mult despre esenţa materiei, eu mi-aş dori ca materia să înceapă odată să scrie despre starea afectivă a omului. Ar reieşi că nu ne-am înţeles deloc unul pe altul până acum”. Vorbele lui de spirit comportă acea nuanţă benefică a oricărei lipse de impuls agresiv, graţie temperamenului său predispus la umor, toate într-o limbă vorbită, uzuală, fireşte însă, îngrijită, lesne de înţeles şi limpezită de jocuri de cuvinte cu nuanţă locală, aşadar, totul ca rezultat al unei gândiri asociative.

Formulări scurte, elegante, precise, când e vorba de logică, şi în imagini unice, originale, când e vorba de lucruri complexe, intuitive. Concizia şi asociaţiile se contopesc în cuvântul ori în imaginea cu fine şi variate aluzii. Concretul expunerii, bucuria demonstraţiei au mereu, ca liant spiritul, vorba de duh, umorul rafinat. Ironia şi autoironia ca mijloace de stil pentru a rosti nerostibilul (o metodă care în mare măsură va fi şi cea a lui Kierkegaard).

Buna dispoziţie, seninătatea, bunătatea l-au făcut îndrăgit în societăţile frecventate. Înspre sfârşitul vieţii, lovit de o astmă prea grea pentru organismul lui fragil, Lichtenberg acordă o mare importanţă inimii, căreia îi recunoaşte deschis întâietatea. Extrem de vulnerabil, el şi-a ascuns mereu marea lui sensibilitate şi delicateţe, care acum izbucnesc la suprafaţă fără de reţinere.

În ultimii ani de viaţă, Lichtenberg a fost chinuit de boli şi neajunsuri. Umorul face loc înţelepciunii, privirea pătrunzătoare este înlocuită de cea care bate departe, în spatele surâsului, zâmbetului, apar acum mâhnirea, tristeţea. O tristeţe care transcende însă totul, un soi de regret, fără de-a bănui că lasă omenirii, prin aceste maculatoare ignorate de el şi necunoscute contemporanilor, o adevărată capodoperă, un punct de călăuzire, care-i confirmă pe deplin titlul de călător între timpuri.

AFORISME

Mulţi zeflemitori sunt de părere că sunt bogaţi cu duhul şi nu sunt decât săraci cu tactul.

Robii fericiţi sunt duşmanii cei mai înverşunaţi ai libertăţii.

Să faci din fiecare clipă a vieţii, fie ea favorabilă ori nefavorabilă şi din orice mână a destinului ar cădea ea, drept clipa cea mai bună posibil, în aceasta constă arta vieţii şi adevăratul privilegiu al unei fiinţe raţionale.

Cine este îndrăgostit de el însuşi are cel puţin avantajul că nu va întâmpina în dragostea asta a lui prea mulţi rivali.

Există un mod de-a prelungi viaţa, care stă cu totul în puterea noastră: să te scoli devreme, să-ţi foloseşti cu un scop bine definit timpul, să-ţi alegi cel mai bun mijloc întru scopul final şi, deîndată ce le-ai ales, o executare vioaie.

Nu pot fireşte spune că va fi mai bine, dacă va fi altfel; pot spune însă doar atât: trebuie să fie altfel, dacă vrei să fie bine.

Să nu te culci, fără a putea spune că ai învăţat ceva din ziua asta.

Se poate face binele în atât de multe feluri, în loc de-a păcătui, şi anume, cu bani, vorbe şi faceri.

Deşteptăciunea unui om se poate măsura prin grija cu care-şi cumpăneşte viitorul şi finalul.

Nu întreprinde niciodată ceva, când nu te lasă inima să implori bincuvântarea cerului. Cine se cunoaşte pe sine, poate în curând să-i cunoască pe toţi ceilalţi oameni; totul revine într-o răsfrângere.

Omul iubeşte societatea şi fie ea doar cea a unei lumânări arzând.

Împotriva vinului sunt înşirate doar faptele rele la care duce, însă el călăuzeşte şi spre sute de fapte bune ce nu vor fi cunoscute în astfel de ipostază.

Ce fericiţi ar fi mulţi oameni, dacă s-ar ocupa de treburile altora tot pe atât de puţin ca de treburile lor.

Este aproape imposibil să porţi făclia adevărului printr-o îmbulzeală, fără de-a pârli barba cuiva.

Cea mai distractivă întindere pe pământ pentru noi este cea a chipului omenesc.

Există oameni care cred că, tot ce se întreprinde cu o mină serioasă, ar fi şi rezonabil.

O regulă de aur: nu trebuie să judeci oamenii după opinia lor, ci prin ceea ce fac aceste opinii din ei.

Când se ciocnesc un cap şi o carte şi sună a gol, să fie mereu cartea de vină?

Înclinaţia omului de-a ţine cele mărunte drept importante a scos la iveală multe lucruri mari.

Cei ce n-au niciodată timp, fac cel mai puţin.

Omul avea atâta minte că nu mai putea fi folosit la aproape nimic pe lumea asta. Imitarea este mereu, cum mi se pare, un lucru foarte util.

Unul înfiripă gândul, altul îl botează, al treilea zămisleşte prunci cu el, al patrulea îl vizitează pe patul morţii şi al cincilea îl îngroapă.

Cine vrea să vadă ce-ar putea face un om, dacă ar vrea, să se gândească doar la persoanele care au evadat ori au vrut să evadeze din închisoare. Lor le-a reuşit cu un singur cui să facă tot pe-atât de mult cât cu ajutorul unui berbece de spart zidul.

Să nu ai niciodată atât de mult de făcut, încât să nu mai ai timpul de-a reflecta.

La ce bun răsăritul soarelui, dacă nu ne sculăm.

Puţin mai ştim despre acest suflet al nostru şi, când colo, suntem el însuşi.

Înainte de a mustra ar trebui să încerci mereu să vezi dacă nu poţi scuza.

Lucrurile dezagreabile sunt tablete pe care trebuie să le înghiţi şi nu să le mesteci.

Cum au ajuns oamenii la noţiunea de libertate? A fost un gând mare.

Amânarea treburilor importante este o maladie periculoasă a sufletului.

Drumul drept este cel mai scurt, însă durează îndeobşte cel mai mult, pînă când îţi atingi prin el ţinta.

Prin preziceri se poate trăi bine pe lume, însă prin rostirea adevărului, nu.

Dacă pedagogii noştri îşi ating scopul, vreau să spun, dacă le reuşeşte intenţia de-a forma copiii sub deplina lor influenţă, nu vom mai avea nici un om cu adevărat mare.

Un anume prieten, pe care l-am cunoscut, obişnuia să-şi împartă trupul pe trei etaje, capul, pieptul şi abdomenul, şi-şi dorea deseori ca locuitorii etajului de sus să se înţeleagă mai bine cu cei ai celui de jos.

Când ţi-e milă, nu întrebi mai întâi pe alţii, dacă ai dreptul să-ţi fie milă.

Slujbă religioasă – această expresie trebuie stocată şi să nu mai fie folosită doar înainte de-a merge la biserică, ci numai atunci când facem fapte bune.

Omul care este conştient de fericirea deplină şi de slăbiciunile sale devine superstiţios şi se refugiază în rugăciune.

În multe cazuri, obişnuinţa e un lucru dezastruos. Ea te face să consideri cele injuste drept juste şi eroarea drept adevăr.

Aşa cum mulţi se consideră trupeşte bolnavi, fără de-a fi, mulţi se cred sănătoşi mintali, fără de-a fi.

Mă tem că educaţia noastră prea riguroasă ne livrează doar poame scofâlcite, mărunte.

Cu toţii suntem în eroare. Însă fiecare într-un alt domeniu.

Experienţa este singura şcoală în care toţi netoţii pot învăţa ceva.

Cei firavi au deseori îndemânări de care cei bine făcuţi, nu că n-ar fi capabili, însă nu-s decişi să le deprindă.

O îndelungată fericire se diminuează prin însăşi durata ei.

Celebritatea oamenilor de renume conţine mereu ceva din tâmpenia admiratorilor.

Este un lucru îndeobşte cunoscut faptul că sfertuţul de oră ţine mai mult decât sfertul de oră.

Cine caută un înger şi nu se uită decît la aripi, ar putea aduce o gâscă acasă.

Povaţa o găseşti mai des în lume decât consolarea.

O expresie adecvată e tot atât de valoroasă ca un gând bun, fiindcă e aproape imposibil să te exprimi bine fără de-a înfăţişa cele exprimate dinspre partea lor bună.

Ce binecuvântare ar fi dacă am putea închide ori deschide tot pe atât de uşor urechile ca şi ochii.

Marile evenimente ale lumii nu sunt făcute, ci se întâmplă.

Pe mine mă doare întotdeauna cînd moare un om de talent; fiindcă lumea are nevoie de acest gen de oameni mai mult decât cerul.

Medicii să nu spună: „pe ăsta l-am vindecat”, ci „ăsta nu
mi-a murit”.

Nimic nu duce la o mai mare linişte sufletească decît lipsa oricărei opinii.

Pacea şi prietenia presupun respectul.

Fanaticii sunt capabili de orice, altminteri de nimic.

E lesne să dai sfaturi altora, greu deseori să recunoşti pentru tine însuţi cele juste.

Spre a face ce-i drept trebuie să ştii foarte puţine despre drept. Spre a face ce-i nedrept trebuie doar să fi studiat dreptul.

Există oameni buni platnici, rău platnici, oameni ce plătesc cu ţârâita, cei care plătesc în bani peşin, care plătesc în rate, care plătesc mai mult decât trebuie, oameni care ţi-o plătesc - doar oameni care să plătească bucuroşi, nu.

Doar frauda dezonorează, eroarea niciodată.

N-am idei artificiale despre om, ci îl judec natural, nu-l ţin nici de prea bun, nici de prea rău ...

Cele mai periculoase neadevăruri sunt adevărurile deformate cu măsură.

Nimic nu îmbătrâneşte mai rapid decât gândul mereu prezent că devii mai bătrân.

Un neruşinat poate arată modest, când vrea, însă nici un modest, neruşinat.

Foarte mulţi, poate majoritatea oamenilor trebuie, spre a găsi ceva, să ştie, mai întâi, că ceva e acolo.

Omul este înzestrat cu capacităţi care se exteriorizează doar în împrejurări aleatorii.

Mersul anotimpurilor e un ceasornic din care cântă cucul, când e primăvară.

Din cărţile cunoscute de fiecare trebuie să citeşti doar pe cele mai bune, şi apoi doar pe acelea pe care nu le cunoaşte nimeni, ai căror autori însă sunt altminteri oameni de duh.

O carte este o oglindă; când se uită în ea o maimuţă, fireşte că nu va oglindi un apostol.

Un semn sigur al unei cărţi bune e atunci când cuiva îi place tot mai mult pe măsură ce îmbătrâneşte.

Există într-adevăr foarte mulţi oameni care doar citesc spre a nu fi nevoiţi să gândească.

Printre cele mai mari descoperiri ale minţii omeneşti din timpurile recente, fac parte, după părerea mea, arta de-a judeca cărţile fără a le fi citit.

Iubirea: un târg, în care ambele partide câştigă.

(din cartea Aforisme de Lichtenberg în curs de aparitie la ed. Grinta din Cluj)