Mic tratat existenţialist

În jurul a patruzeci de ani (bănuim doar, căci nu am avut cum afla nici măcar minime date biografice), poetul Teodor Sandu se află la a patra carte, dintre care trei au fost tipărite la Editura Conta din Piatra Neamţ. La cea mai recentă, Eternitatea personală, Conta, 2011, 146 p., ne vom referi cu precădere în cele ce urmează. Este vorba de o structură gravă, reflexivă, înclinată spre meditaţie şi cogitaţie, ceea nu înseamnă că poetul nu are calitatea de a se lăsa uimit şi puterea de a se bucura de „corola de minuni a lumii”, între care peisajul, anotimpurile, iubirea, „părinţii din părinţi”, cerul înstelat, nostalgia copilăriei opusă osândei sisifice a adultului etc. Textele poetice impecabile formal şi ideatic (a se citi „De sub pământ încă mai creşte iarbă” sau „Visul lunii”) lasă loc şi unora ce păcătuiesc prin discursivitate prozaică („Egalii de după titluri”, de pildă), truisme, redundanţă, prin acel déjŕ dit ce poate fi evitat fie prin (re)cunoaşterea instinctivă (talentul!) a unor căi bătătorite şi deci nefrecventabile, fie prin lecturi de poezie de la Pindar până la Cristian Popescu sau Aurel Dumitraşcu, să zicem. Paradoxal, chiar în cuprinsul unui singur text există strofe emoţionante în contradicţie cu locuri comune, dovadă că Benedetto Croce avea dreptate când deosebea, chiar şi la mari poeţi, pasaje banale, somnolente, salvate prin altele, memorabile, estetica lui ce punea preţ pe autonomia artisticului fiind o selecţie între poesia e non poesia. Procedând astfel, vom decupa din „Ce-ar fi să nu mai vorbesc”  superbele versuri prin metafora implicită şi dicţiune: „Îmi vreau/ Înapoi umbra copacilor/ Ce-şi împleteau peste capul meu crengile/ În cozi împletite de inorogi// Îmi vreau/ Înapoi liniştea dinaintea dinaintea/ Răsăritului vieţii şi/ Gustul amar al cireşelor cu/ Miros de iarbă” (...)

Teodor Sandu este un discipol, se pare al unor Marin Sorescu, Nichita Stănescu, dar şi al unor suprarealişti desprinşi din mantaua lui André Breton. Majoritar verslibrist, poetul performează când şi când în unele texte (a se citi în acest sens „Normalitate”, „Nouăsprezece”) ce formal se supun prozodiei clasice (ritm, rimă, asonanţe). Iată doar două exemple: „Deschid ochii de/ Deasupra/ Zborului de sub/  Pământ,/ Să ating iarăşi/ Măsura/ Ceasului cu pas/ Prelung.(...). „Cerne cerul iar zăpada/Stoarce norii de idei/ Nu mai ştiu unde-i ograda/ Plină cu miros de tei.// Curge peste amintiri/ Cu fulgi mari cât roata morii/ Nu mai ştiu unde sunt anii/ De sub patima ninsorii”.

Un mic tratat existenţialist de gândiri şi de imagini oferă cartea mai sus numită, totul menit să rezoneze în metaforele centrale tip viaţa ca teatru, spectacol („de fiecare dată cu alţi actori”), viaţa ca vis, ca neprihănire întru singurătate, obsesia timpului şi a spaţiului, omul ca pulbere de stele sau pascaliană trestie gânditoare, ce fac casă bună cu unele temerare tablouri de „frumuseţe convulsivă”,  o „ars combinatoria” ce aminteşte de cubism sau expresionism unde la mare cinste se află receptarea universului sub narcoza sinesteziei: Iată-l pe Teodor Sandu în postura unui Gellu Naum elegiac: „Cele doă feţe / Sprijinite de/Palmele trecătoare/ Ale ploii/ S-au murdărit de lumină/ Şi-au fost curâţate/ Doar după dispariţia întunericului” (...) „Singura stare de care îmi este frică/ Este singurătatea/ Nu cea de dincolo, aceasta de aici./ Nici măcar de călătoriile întimp/ Nu mai am vreme,/ Mă mai înspăimântă/ Scârţăitul roţilor de tren/Ridicând praful peste/ Ferestrele piramidelor sau/ Arhimede făcând plajă şi/ Contrazicându-se cu apa (...)”

În versurile lui Sandu Tudor nu se locuieşte decât spaţiul pe care poetul îl părăseşte, nu se creează decât opera de care se detaşează, nu se obţine dăinuirea cea fără de timp („eternitatea personală” ) decât prin efemera noastră existenţa. Emoţia intraverbală poate lua chipul unei mângâieri ce se insinuează imperceptibil întru trezirea clapelor profunde ale vieţii noastre interioare. Autorul îşi revendică un rol în dimensiunea cosmică, căutând totodată să dea o noimă lucrurilor, fie şi una a „neamintirilor”. Prin multe dintre textele cărţilor sale, îşi consolidează un refugiu în iraţional, în balsamul visului poetic, echivalentul unei frumuseţi aflate la polul opus feluritelor crize, depresii, vanităţii, individualismului şi violenţei ce ne amprentează existenţa şi „eternitatea „ ce „a devenit personală/nu mai are nicio/legătură cu timpul”. Condiţia poetului este una a evadării în zborul oniric, ca negare a pământului, materie brută, tărâm al angoasei („Acolo unde/ Nu mai este linişte/ Nici măcar pentru iarbă”.) în care se coboară ca într-o bolgie purgatorială sau infernală.

Spre deosebire de acel poeta artifex al poeziei în chip de desen executat circular, fără a ridica creionul de pe hârtie (doar cuvintele poeţilor mai pot schimba ceva, ne întrebăm, odată cu poetul),  în Teodor Sandu există şi poetul marilor zăcăminte aurifere declanşatoare de emoţie umană şi artistică: „Ştim sigur/Mamă/Că ne-aştepţi/ Vom veni/După ce vom termina ce/Avem de făcut/Adunând peste paşi/Toate cărările/Şi/ Bătătorind toate firele/Netoarse din/Praful aştrilor/Repartizat nouă să-l numărăm/ Pe pământ/Vom fi iarăşi ca înainte/Râzând (de data aceasta)/De toate şanţurile săpate/Cu lacrimi” („De data aceasta”). Poeziile scurte au încărcătura tulburătoare a aforismului, ca de pildă această definiţie a realităţii, vanitas vanitatum vanitas: „Totul este o/ Oglindă/ În care/ Se priveşte/ Cenuşa/ Praful universal/Transformat de/ Imaginaţia/ Timpului nostru”.

Pendulare între viaţă şi clarobscurul non-existenţei, poezia lui Teodor Sandu, ce nu exclude probe de desăvârşire şi inedit, este cea a unui tânăr mag călător printre stele (i se poate depista o veritabilă sideromanie), loc geome­tric ce-i oferă panorama exilului nostru pământesc, tot atâtea mesaje ale vieţii lăuntrice venite din partea multiplelor identităţi ale poetului, etice, estetice, ludice, autohtone, universale etc. Ne permitem să intuim un filon blagian de bun augur pentru evoluţia autorului, pentru elanul ascensional implicit, sinonim al unei înalte idealităţi, în aceste versuri din textul „Toate adunate la un loc”: „Între mirosul culorilor de pământ şi/ Lumina stelelor căzătoare/ Între dimineaţa zilelor şi/ Primul cuvânt al mamei/Între aici şi imediat-ul aleatoriu ales de providenţă/ Între slăbiciune şi plăcerea/ Dureroasă a înjosirii/ Între mine /Şi apropierea/ Orizontului de tine/ Toate adunate la un loc/ Răsfirate printre degetele existenţei/ Sunt/ Treptele/ Pe/ Care/ Le/ Iei/ Cu/ Tine/ Urcând”.