Teatrul lumii, lumea teatrului

Despre fenomenul teatral nu se scriu foarte frecvent cărţi. Astăzi teatrul a intrat dacă nu în desuetudine, cel puţin într-un con de umbră, nu neapărat prin concurenţă cu celelalte arte ale spectacolului, ci cu bulversantul şi acaparatorul spectacol mediatic şi social-politic. Şi aceasta în ciuda eforturilor pe care le depun oamenii angajaţi în domeniu: actori, regizori, scenografi, manageri şi, nu în ultimul rând, dramaturgi. Teatrul acuză o criză de sistem şi supravieţuieşte datorită unui public încă pasionat al genului. Cu excepţia unor festivaluri cunoscute precum cele de la Bucureşti, Craiova sau Sibiu, cu o frecvenţă cel mult anuală („Festivalul Shakespeare” de la Craiova şi Bucureşti, de pildă, are loc din doi în doi ani), cu excepţia deplasării în provincie a unor spectacole în care joacă mari actori din teatrele bucureştene, cu excepţia unor premiere, rare sunt sălile pline. Cu toate că în ultimul deceniu, să spunem, secţii şi facultăţi de teatru, în special de actorie, au apărut în multe din marile oraşe, cu toate că şi autorii dramatici par să se fi trezit oarecum, şi aici mă gândesc în primul rând la Matei Vişniec, tradus şi jucat aproape peste tot, la Horia Gîrbea şi Gheorghe Truţă, poate şi la Vlad Zografi, dar şi… la revenirea în actualitate a repertoriului românesc clasic şi a celui străin.

A scrie astăzi despre teatru nu înseamnă numai a face cronică dramatică, totuşi mai puţin decât înainte de 1989, când teatrul era aproape o artă subversivă, ci şi a face puţină istorie, a teatrului, să zicem, de prin anii ´60 încoace. O asemenea ocazie ne mijloceşte Ironim Muntean, oferind lectorilor şi criticii de specialitate o carte utilă, bine documentată, readucând în discuţie şi câţiva dramaturgi mai puţin ştiuţi sau aproape uitaţi. De asemenea, cartea conţine şi câteva evocări ale unor foşti actori sau regizori, rapeluri ale unor spectacole jucate cu mulţi ani în urmă, dar şi amintiri personale deoarece Ironim Muntean a acumulat o experienţă nemijlocită în urma unui mandat de şase ani ca director al Teatrului de Stat „Valea Jiului” din Petroşani. Cartea se intitulează Lumea ca teatru – teatrul ca lume şi a apărut la Editura „Ardealul” din Târgu-Mureş, în 2012. Titlul, care include două formule demult clişeizate, trimite gândul înapoi, la „Don Pedro Calderon de la Barca [şi la] misterul său dramatic Marele teatru al lumii,  jucat mai întâi la Sevilla în 1675”. Apoi „Shakespeare contemplă scena lumii şi pe actorii ei cu un soi de melancolie amuzată […], îmbinând tema lumii ca teatru cu aceea a vârstelor omului în comedia Cum vă place…”. În sfârşit, Mihai Eminescu, cel care ne povăţuieşte, în Glossa: „Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-nchipui./ Joace unul şi pe patru/ Totuşi tu ghici-vei chipul”. Deşi, cum am zis, clişeizate, expresiile din titlu sunt reiterate în vorbirea şi în gândirea comună, tocmai datorită grăuntelui lor sapienţial, asemenea unor proverbe.

Cum s-a spus deja, cartea lui Ironim Muntean are în primul rând funcţie recuperatoare. O recunoaşte chiar autorul încă din primele pagini ale volumului care se deschide cu un capitol intitulat fără înconjur Fascinaţia teatrului. Format în arealul cultural Alba Iulia-Blaj-Cluj, Ironim Muntean s-a întâlnit mai întâi cu vechea tradiţie teatrală a Transilvaniei, având prilejul de a cunoaşte atât obiceiuri populare, teatru şcolar şi studenţesc, cât şi repertoriul Teatrului Naţional din Cluj şi spectacole cu care veneau în turneu mari teatre din Bucureşti. S-a delectat cu spectacole montate de regizori precum Ion Olteanu, Constantin Anatol, Dinu Cernescu, Liviu Ciulei, iar mai târziu, Marieta Sadova. A văzut evoluând pe scenă actori de talia lui Ştefan Braborescu, Silvia Popovici, Silvia Ghelan, Lucia Mureşan, Aurel Giurumia, George Motoi, Clody Bertola, Beate Fredanov, Fory Eterle, Jules Cazaban, Tamara Buciuceanu şi mulţi alţii din generaţiile mai tinere.

Experienţa de om de teatru a lui Ironim Muntean a fost fecundată de cunoaşterea fenomenului pe viu, odată cu începerea stagiului de profesor de limba şi literatura română la Petroşani, unde era în activitate un teatru de stat încă din 1948: „Existenţa Teatrului în Petroşani m-a determinat să-mi ascut antenele sensibile pentru receptarea teatrului viu, văzut nu numai la spectacole, ci şi la vizionări, avanpremiere, cunoaşterea directă a interpreţilor şi cu ajutorul secretarilor literari”. Iniţiat al dramaturgiei româneşti şi universale, spectator asiduu, cronicar de teatru în presa locală şi culturală din ţară (1965-1971), iar apoi director al Teatrului „Valea Jiului” din Petroşani începând cu anul 1971, iată bogata lui experienţă. Până în 1976 el conduce destinele acestui teatru, unde s-au montat zeci şi zeci de spectacole din repertoriul românesc şi străin, între care au figurat dramaturgi precum: Tudor Muşatescu, Mihail Sebastian, Liviu Rebreanu, Al. Davila, Aurel Baranga, Ion Băieşu, Th. Mănescu, Paul Everac, Ion D. Sîrbu, Titus Popovici, Alfonso Sastre, N. A. Ostrovski, Henrik Ibsen, Moličre. Nu au putut fi realizate reprezentaţii cu piese ale lui Cehov, Shakespeare sau Arthur Miller, din pricina cenzurii comuniste, mult mai aspră după Tezele din iulie 1971, emise de Ceauşescu consecutiv întoarcerii din vizitele oficiale în China, Coreea şi alte state socialiste din Asia. Ca o compensaţie, directorul Ironim Muntean „a văzut însă spectacole de excepţie în Capitală”, după Shakespeare, Caragiale (O scrisoare pierdută în regia lui Liviu Ciulei), Diderot (Nepotul lui Rameau în regia lui David Esrig), Gogol (Revizorul în regia lui Lucian Pintilie), Georg Büchner, John Steinbeck ş. a. Cu siguranţă, aventura spectacologică a lui Ironim Muntean a continuat şi continuă şi astăzi pentru că teatrul nu poate fi despărţit de viaţă, decât într-un mod nefiresc. Iată un argument:

„Dar lumea este o imensă scenă de teatru pe care se joacă întreaga condiţie umană reală, iar teatrul este spaţiul privilegiat în care se consumă viaţa imaginară  […], prin interpretarea actorului care joacă viaţa altora şi se joacă pe sine multiplicându-şi fiinţa din dosul măştii.”

Revenind la cuprinsul cărţii, trebuie să menţionăm în primul rând capitolul care tratează despre teatrul lui Lucian Blaga – măşti, obrăzare, duhuri, o parte însemnată a operei marelui scriitor, despre care s-a scris însă destul de puţin, aşa cum se întâmplă în genere cu teatrul poetic. Ironim Muntean analizează cu minuţiozitate, aproape didactic, piesele Zamolxe şi Meşterul Manole, analize binevenite, ce se înscriu ca recente contribuţii la valorizarea critică a teatrului blagian. Alt dramaturg ardelean, Radu Stanca, originar şi el din aceeaşi zonă cu Lucian Blaga (n. 1921, la Sebeş), şi al său teatru tragic sunt repuse în discuţie. Ironim Muntean face istorie literară, inserând consistente informaţii biobibliografice despre unul din corifeii „Cercului literar de la Sibiu” şi autor al articolului-program Resurecţia baladei „prin care se opune «purismului poetic» care a dus la o «logoree ce nu mai spunea nimic, o producţie pură standard»”.  De asemenea, Radu Stanca, din păcate puţin cunoscut astăzi, „sensibilitate romantică de tip livresc”, a redefinit teoretic Tragedia şi modalitatea ei scenică în perspectiva actualităţii (1960). Autorul cărţii de faţă remarcă şi includerea în repertoriul Teatrului de Stat „Valea Jiului” a piesei Dona Juana (1969), la numai un an de la publicarea volumului postum de Teatru; de altminteri, familia poetului şi dramaturgului Radu Stanca avea legături strânse cu Valea Jiului şi cu oraşul Vulcan, unde a trăit doctorul Sebastian Stanca, tatăl, şi s-a născut fratele mai mare al lui Radu, Horia Sebastian. Tot relativ la Valea Jiului, Ironim Muntean se gândeşte şi scrie despre Un dramaturg cenzurat: I. D.  Sîrbu, născut, cum bine se ştie, la Petrila. Procedând în acelaşi mod, adică monografic, istoricul şi criticul dramatic trece prin sită viaţa şi opera lui Gary Sîrbu, legate direct de scenă, neuitând să citeze spectacolele realizate la teatrul petroşănean după piese de ale sale, între care Frunze care ard şi Amurgul acela violet.

Alt autor de teatru poetic, tot originar din Transilvania, este Ion Brad, cuprins şi el în volum. Un dramaturg contemporan e Valeriu Butulescu, trăitor şi el la Petroşani, căruia i se dedică un capitol referitor la teatrul de idei. Olga Caba, Ion Mărgineanu şi Gheorghe Jurcă, dramaturgi aproape necunoscuţi, sunt resuscitaţi în texte mai scurte, de dimensiunile unor cronici. Nu-i scapă din vizor lui Ironim Muntean nici doi regizori, întâlniţi tot la Petroşani: Ion Olteanu şi Marcel Şoma. Primul este cunoscut şi ca adept al şcolii germane de teatru, iar al doilea, deşi puţin afirmat în lumea mare a teatrului românesc, s-a remarcat prin disciplină şi tenacitate.

Cartea lui Ironim Muntean, un important document de istorie literară a teatrului privit în „secţiunea Alba Iulia-Cluj-Petroşani” în deceniile şapte şi opt ale secolului XX, este valoroasă în primul rând prin conţinutul informativ şi prin mărturiile directe ale autorului.