Nacu

În anul următor, după prăznuirea hramului cel nou, „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, asupra mănăstirii din nou s-a abătut urgia trimişilor lui Satana. Toate vitele şi produsele agonisite de călugări au fost confiscate. Vacile bătrâne şi doi juncani au fost expediate la abator, restul trecute în proprietatea unei ferme zootehnice. Obştea călugărilor a primit dispoziţie să se autodizolve, ierarhul fiind ridicat. Era făcut răspunzător de „organizarea ilegală a unei bande de venetici care au exploatat neraţional pădurea şi păşunea ce aparţineau unei ferme de stat”, ba chiar că mănăstirea devenise  „gazdă de hoţi”.

Nacu nu împlinise un an de când se aciuase acolo şi nu regreta deloc. Ar fi stat mult şi bine. Se acomodase cu programul pretenţios şi cu rânduielile obştii. Numai că, în momentul când a văzut... haita de miliţieni şi civili intrând în incinta mănăstirii, mai întâi s-a ascuns şi a ascultat, apoi a rupt-o la fugă, fără să-şi fi dat seama încotro a apucat-o.

S-a trezit urmărit de doi câini. Un cioban a sărit în apărarea lui, dar, până să ajungă, Nacu se împăcase cu dulăii. Se aşezase pe un dâmb şi gâfâia din greu, cu aceştia în jurul  său dând din cozile lor stufoase şi pline de mărăcini.

Baciul l-a lăsat să-şi tragă sufletul, cu câinii alături, urmărindu-i mişcările.

-Ce e cu tine? Cine eşti şi de unde vii?

Nacu l-a cercetat atent pe interlocutorul său, care, acum, îşi făcea de lucru  cu o căldare ce fierbea pe pirostrii, ceva mai departe de el.

-Am muncit la mănăstire de aproape un an de zile, la vaci şi la oi, împreună cu fratele Elefterie. Acum veniră unii cu mapele însoţiţi de miliţieni  şi confiscară toate animalele, puseră sigilii pe magazii, îl ridicară pe stareţ şi călugărilor le puseră în vedere să dispară de-aci unde-or şti.

-Păi nu e prima dată când păţesc aşa bieţii călugări. Cum nojesc ceva, năvălesc peste ei şi îi lasă fără nimic. Acum ce vină le-au găsit?

-Că au păşunat şi au tăiat lemne de pe proprietatea statului, a unei ferme, ziceau.

-Eram sigur! Nu-şi aduc aminte decât când au văzut că au scos-o alţii la lumină şi le lasă gura apă la rezultatele muncii ălora, cum e în cazul de faţă mănăstirea, da’ altfel nu dă nimeni pe-aci... Uită că pământu-ăsta este al călugărilor de pe timpul voievozilor valahi; tata le cunoştea şi numele, le ştia şi anii de domnie, că avea şi el un act de proprietate de pe vremea-ceea.

-Dumneata ai ajutoare destule la oi?

-Am băieţii mei, dar pe-ăl mare trebuie să-l ia în armată în toamna asta.

-Mă primeşti în locu’ lui?

-Te-aş lua, dar ce-mi pretinzi pentru asta?

-Ce crezi mata că oi merita.

-Da’ să ştii că cel mult până la Sfânta Paraschiva. Dup-aia... te priveşte. Acasă am fata şi încă un băiat mai mic de mă mai ajută, şi-apoi o să mai vând din oi între timp.

-Oi vedea eu, s-a învoit Nacu.

Timpul s-a scurs repede şi lui Nacu i se apropia sorocul plecării. Până atunci însă, împreună cu baciul Ignat, dar mai ales cu feciorul cel mare al acestuia, Ilie, a încercat să găsească alt stăpân. Dar, pentru perioada de iarnă, nu se grăbea nimeni să angajeze un om pe mâncare, băutură, găzduire, consumând aşternut, lemne de foc...

Pe la jumătatea lunii, Nacu şi-a făcut o legătură din ce-i dăduse badea Ignat – vreo două-trei cămăşi, un pulover de lână puţin deşirat la mâneci, pantaloni de dimie, o căciulă, bete, un cojoc mai peticit – şi a plecat în căutarea unui adăpost. S-a oprit în pivniţa boltită de o văzuse la venire, dar nu a stat mult. Era prea aproape de şosea, iar mâncare... Ce primea sâmbăta şi duminica de la Biserica Sf. Maria, cea mai apropiată, era prea puţin. În afară de asta, trebuia să vină în contact cu prea multă lume şi i se părea încă periculos. Dacă făcea focul, s-ar fi dat de gol, iar miliţia călare trecea aproape zilnic prin zonă. În plus, i se părea cam sinistru, simţindu-se ca într-un cavou.

Noroc că timpul a ţinut cu el încă două săptămâni. Abia la începutul lui noiembrie au fost câteva zile cu brumă, iar după aceea vremea s-a încălzit din nou. Putea dormi în câmp, la stâne părăsite, dar îi lipsea mâncarea.

S-a dus să pescuiască pe râu. Nu a reuşit să prindă atâta peşte cât i-ar fi trebuit. S-a gândit că unde e vadul mai strâmt poate avea mai mult succes. Aşa s-a apropiat de Gura Ursului.

Concentrat asupra pescuitului, nu a observat când cineva s-a apropiat de el. I s-a părut a vedea o figură omenească în apă, dar a crezut că i se năzăreşte. A simţit însă a fi om la spatele său şi a întors capul. A îngheţat de teamă, deşi insul încerca să-i zâmbească. Dar, bărbos cum era, asta era mai greu de observat. Era acelaşi om slinos şi în haine militare zdrenţăroase pe care îl văzuse la mănăstire cu mult timp în urmă.

-Prinseşi ceva. La sculele de le ai, mi se pare destul de mult, a apreciat acesta în glumă.

-Oricum, nu-mi ajunge. Fără pâine sau mămăligă, numai peşte, încă şi fără sare, nu ţine de foame şi doar mă leşuieşte. De o săptămână numai aşa mănânc, şi n-am apucat să mă satur.

-Hai cu mine! i-a zis insul.

Nacu l-a privit circumspect.

-Hai, dacă-ţi spun! Nu-ţi fie teamă! Ia şi peştele!

Nacu a strâns bucata de pânză vărgată cu cei patru peşti, peşchir cum i se spunea în zonă, şi l-a urmat. S-au îndreptat spre peşteră. Intrarea era barată de o armătură metalică pe care, Nacu a văzut agăţată o tăbliţă scrisă stângaci cu vopsea roşie: „Intrarea interzisă”. La vreo douăzeci de paşi de intrare se afla un copac răsturnat, dar cu coroana încă verde, care masca trecerea spre o firidă dintre două stânci, parcă înadins făcută, în care era adăpostit un cal. Au intrat în peşteră trecând prin apă şi pătrunzând pe la un colţ al armăturii metalice.

S-au căţărat pe nişte colţuri de stâncă, până unde aceasta se lăţea în consolă cât o punte sau ca o masă, dar cu o lungime ce se pierdea spre interior, atât deasupra apei, cât şi lateral. Neagu – cum spusese că se numeşte „militarul” – s-a oprit, a întins mâna încotro ştia el şi a luat un felinar pe care l-a aprins. Aşa a văzut Nacu mai bine ce se afla acolo: în stânga, ceva alimente, în dreapta, culcuşul... gazdei. Mai încolo de capătul „patului” a observat chiar şi o vatră, unde Neagu îşi prepara mâncarea.

-Se aprinde focul aici? a întrebat Nacu, ştiind că el avusese greutăţi cândva în această privinţă.

-Daaa! Ba chiar arde prea repede, că galeriile astea fac tiraj.

-Şi fumul?

-Se pierde pe-aci-ncolo... Numai când e mult ajunge afară, dar subţire, zici că e... abur. Pe-acolo este şi cea mai secretă ieşire în caz de pericol; poate o să mergem ca să ştii şi tu la nevoie...

-Care galerii zici?

-Păi asta, de la înălţimea unde ne aflăm, merge până aproape de gura cealaltă,  unde apa piere în subteran. Şi nu e numai atât. Dar unele sunt pline de coloanele astea de pleacă unele din tavan, altele de jos în sus, iar printre ele se trece mai greu. Şi mai e ceva curios. Ia pune mâna aici? şi i-a arătat lespedea pe care îşi făcuse culcuşul.  Acum ia pune şi dincoace? şi i-a indicat treapta pe care ţinea merindele. Cum ţi se par? Observi  diferenţa dintre ele?

-Una văd că e uscată, alta umedă, pe alocuri plină de mâzgă. Este sau mi se pare mie? era neîncrezător Nacu.

-Nu bănuieşti de ce este diferenţa asta?

-?!

-Fiindcă asta este mai caldă, altfel ar fi la fel ca cealaltă, umedă...

-Nu te deranjează nimic aci?

-Nu, pe dracu! Păsări, şoareci sau mai ştiu ce-or fi; cred că vin la căldură, toamna, iar altele aci îşi au ...domiciliul permanent.

-Şerpi nu sunt? se temea Nacu.

-Nu am văzut. De fapt, cred că îi vânează bufniţele şi alte surate ale lor, ca şi pe şobolani. Nu vrei să rămâi cu mine aici? Măcar până la primăvară...

-Eu ştiu?! a răspuns indecis Nacu.

În timp ce vorbeau, Neagu a aprins focul, a scos pâinea şi ce mai avea, apoi un vas de tablă, o gamelă militară, în care a fiert doi peşti, urmând ca pe ceilalţi doi să-i frigă pe cărbuni.

Au mâncat şi au continuat să se destăinuiască unul altuia. Nacu i-a povestit din păţaniile lui, dar Neagu s-a abţinut să-şi expună situaţia sa adevărată. Totuşi, Nacu şi-a făcut impresia că Neagu era urmărit de autorităţi, fiindcă, ori de câte ori venea vorba de chestiuni din trecutul său, era prins de un tremur şi o iritare nervoasă ridicând tonul, pe care nu le putea controla decât schimbând vorba. Dacă discuţia continua, devenea de-a dreptul agitat şi nu mai nimerea vorbele. De aceea, Nacu a gândit că prietenul său ar putea să devină violent şi i s-a zburlit părul, iar pielea i s-a făcut ca cea de găină.

-De câţi ani rătăceşti pe-aici, nene Neagule?

-E bine să nu ştii nici de când, nici de ce şi nici ce am de gând! Dar, când ai să vezi că am trecut pe altă lume, să vii să-mi pui o lumânare.

-Bine, dar ai încredere în mine? Poţi să ştii de ce-aş fi în stare?

-Te văd băiat dezgheţat şi descurcăreţ. Eşti de-o vârstă cu Petrică al meu. Tu ai tot viitoru-n faţă. Viaţa mea e pe scăpătate. Dacă aş putea, toate păcatele tale le-aş lua asupra mea. Şi-apoi, te-am văzut câtă grijă ai avut de prietenul tău, chiar dacă nu-i cunoşteai numele, când ai dat pomelnicul, la mănăstire, de l-ai uimit pe preot.

Într-o dimineaţă de martie cu soare strălucitor care alungase puţina zăpadă căzută în februarie, Neagu s-a echipat cum ştia el, şi-a luat calul şi a plecat să-şi procure... ţigări, zicea el. A promis că „la prânzu-ăl mare va fi înapoi”. Nu a mai ajuns nici a doua zi.

În a treia zi, Nacu a auzit voci dinspre intrarea în peşteră, între care una susţinea că nu e nevoie să pătrundă decât câinele, după care vor afla dacă se mai află cineva înăuntru. Apoi câteva lovituri de ciocan.

Nacu nu a mai aşteptat. A prins în pripă sacoşa cu ce avea în aceasta şi s-a grăbit spre ieşirile din partea opusă. Gândindu-se că s-ar putea să fie întâmpinat şi acolo de miliţie, s-a îndreptat spre cea mai anevoioasă dintre acestea, aproape verticală ca un horn, dar presupusă a fi necunoscută celor de afară fiindcă avea capătul sub o stâncă, înconjurat de arbuşti.

(Fragment din romanul Familia blestemată, aflat în curs de apariţie)