De ce revin prietenii mei de altãdatã

Nu eu sunt vinovat că-mi vin mereu în minte prietenii de altădată, poeţi sau oameni normali. Uneori, noaptea, când dorm, învie câte unul şi mi se adresează, mă mir ca prostul văzându-l la fel de viu ca şi mine (în vis sunt foarte viu), stăm o vreme de vorbă, îmi dă de înţeles că are un fel de permisie, dar că trebuie să se întoarcă. Nu neapărat când cântă cocoşul, nu neapărat la o anumită oră, pentru că întâlnirea noastră se petrece pe zi, chiar dacă eu o visez noaptea, dar totuşi...

Şi nu eu sunt vinovat dacă atât de mulţi dintre cei cu care am fost altădată alături nu mai sunt acum pe-aici, primprejur. Nu ştiu dacă „au scris o limbă ca un fagure de miere”, ştiu sigur însă că erau şi ei poeţi, de pe urma cărora au rămas cărţi, vorbe memorabile, chiar dacă nu mai are cine să le deschidă, cine să le memoreze. Şi asta pentru că nu mai e la modă să citeşti cărţile celor de altădată, trendul este către cei vii, numai către ei. Chiar dacă adeseori ei nu fac decât să descopere ce descoperiseră şi ceilalţi înaintea lor. Aţi observat că expresia, cândva curentă pentru redescoperiri care se dau drept descoperiri, şi anume „a descoperit America”, nu mai circulă, de fapt ca atâtea alte expresii care făceau farmecul acestei limbi, altminteri dificile şi greu de învăţat de către străini? Nu mai e de actualitate această expresie, pentru că azi se practică furtul sistematic, intenţionat sau din ignoranţă, de materie intelectuală, dacă pot să spun aşa ceva. N-am să mă apuc să dau aici exemple, le-am şi uitat pentru că ele nu contează, contează trendul, mereu trendul, obsesia tuturor, aşa cum obsesia multor femei fără altă ocupaţie este ultimul model de rochie sau de poşetă, ca să nu zic de sanda de vară.

Personal, nu am fost niciodată interesat de moda vestimentară, nici chiar când eram tânăr, şi atunci preferam să rămân cu un pas în urma trendului. Că exista şi pe atunci un trend, chiar dacă nu i se spunea aşa, ci, direct, româneşte, tendinţă sau şi mai direct modă. Am înţeles demult, sau poate că mi-a spus cineva încă de pe vremea când eram copil, că moda şi schimbarea ei intempestivă au apărut din cauza necesităţii producătorului de a-şi vinde o nouă marfă, odată ce aceea veche s-a epuizat. S-au cumpărat toate rochiile lungi? Ce să mai facă creatorul (sic) de modă? Simplu ca bon­jour (bine că nu se prea zice good day, că l-am fi auzit şi pe ăsta înlocuit): proclamă ca nouă moda rochiilor scurte şi scurtissime, chit că ele mai fuseseră o dată la modă, cu câteva zeci de ani înainte şi uneori chiar cu mai puţini ani.

Dar mie când mi se arată prietenii mei care nu mai sunt, ei nu poartă nicicând nimic care să poată fi asimilat vreunui trend, deşi sunt îmbrăcaţi, dar uite că îmbrăcămintea nu contează în acele vise, în urma cărora nu rămân decât cu un fel de dor nelămurit şi uimit şi sperând că a fost adevărat şi că ne mai putem întâlni, în permisii, pe-aici pe deasupra. Poate că am prins noi nişte ani când nici să vrei şi n-ai fi putut să te ţii după modă, care se crea mai la vest, mult mai la vest, admiţând că aflai totuşi de existenţa ei. E drept, să recunosc, moda blugilor, cărora la început li se spunea dangalezi (îmi amintesc vorba asta încă din liceu, adică de foarte demult), ne-a atins şi pe noi, dar era un vis greu de împlinit, aşa că l-am uitat ani de zile, până la apariţia surogatelor. Şi astfel, se vede, văd şi eu, acum deodată, cum se spune în Ardeal, că am dedicat modei fie şi numai un fel de vis. E drept nu esenţial şi nu constant, ci doar aşa, recurent, amintindu-mi mai mult de standardul meu material scăzut decât de dorinţa fierbinte de a purta aşa ceva.

A te purta cu produsele spiritului ca şi cum ar fi produse industriale, de tipul vestimentar de exemplu, supuse modei, mi se pare, totuşi, o greşeală, în ciuda faptului că, dacă mă întrebaţi, o să spun da mai degrabă sincronismului proclamat de E. Lovinescu decât tradiţio­nalismului păşunatec al lui Nicolae Iorga. În fond, şi mă tem că am mai spus-o, poate nu chiar la această rubrică, să urmezi moda este, de fapt, să te dăruieşti uniformei. Sigur, o uniformă mai uşchită, cum se spunea altădată, dar dacă toţi o poartă, atunci tot uniformă este.

M-am izbit cu această formă de uniformizare, e drept nu de vestimentaţie, acum mulţi ani, când pe gardurile sau pereţii din România scria Zorro, că tocmai rulase filmul cu pricina, iar la Havana am văzut aceeaşi inscripţie. Plus că, în aerogara de la Madrid, doi copii, cubanezi în mod evident, se jucau alergând şi spunând numele nu ştiu cărui alergător din ţara lor, la modă şi în ţara mea şi în toată lumea pe-atunci, după ce cucerise nu ştiu ce medalie internaţională.

Poate că, pentru a mă feri de uniformele, fie şi civile, de pe ei şi din mintea lor, ale celor de azi, revin câteodată prietenii mei care nu mai sunt, să stăm de vorbă ca altădată şi să ne îmbrăţişăm chiar, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, căci mă feresc să le spun „dar tu eşti mort, ce cauţi aici?”. Ei încearcă în felul ăsta să mă elibereze de lumea de azi şi să mi-o readucă în faţa ochilor pe cea a noastră, de ieri. Care, vai, îmi dau seama în cele din urmă, nici ea nu era egală celei de alaltăieri sau de răsalaltăieri şi tot edificiul ridicat de mine împotriva schimbărilor de suprafaţă se năruie.