Poeme

Geneză

Mă vreau, a zis la-nceput Dumnezeu,

Într-un colţ de aleasă grădină,

Dar nu sunt nici flori, nici fire de iarbă,

Nici colţuri de stele să scapere-n tină

Un strop de lumină.

Se-ntreba,

De unde să vină

Stoluri de păsări pe zări

Şi norii mereu călători?

Îşi zicea, Sunt singur cu Mine, doar Eu,

E atât de urât, e aşa de-ntuneric

În haosul acesta al Meu!

Mă gândesc mereu la frumos

Şi visez neîncetat armonii

Acum la-nceput, în vremea dintâi.

N-am mamă, n-am tată

Şi încă n-am fiu,

Pământul stă-n beznă, e gol şi pustiu.

Mă mişc agitat peste ape,

Nestăvilita lumină, în sufletul Meu

Cu greu mai încape.

Dar iată, din Cerul în care

Se nasc melodii din marele cânt,

O smulg şi-o arunc cu putere.

Pe-ntinsul şi asprul pământ.

Prea blândă Lumină, prea crudă Lumină,

Făptură cerească, din Mine te-am rupt,

Cu mine împreună vei fi,

În veci de vecii,

Mereu şi mereu curgătoare

Din nesecate izvoare!

Aşteptarea la barieră

E o barieră

ce spune – ca orice barieră –

opreşte trecerea

peste lunga şi sclipitoarea

cale ferată ce vine de undeva

şi undeva se opreşte şi fără odihnă

se-ntoarce, precum inima călătorilor,

la înaripate şi tandre chemări

răscolite prin pietrişul prundişurilor

de neprevăzutul destin.

Tulburătoare aşteptare la barieră,

trec fulgerătoare luminile trenurilor

înfruntând nopţi şi zile purtătoare de timp

înfricoşat de găurile negre flămânde;

trec clipe albastre fugare,

lanţ de adâncimi şi de piscuri de gheaţă,

barierele stau în calea călătorului nărăvaş,

semnalul orb amestecă totul

în marele şi golul nimic.

Stă scurt şi şoptit bariera,

Clipind uneori dintr-o stea.

Moara părăsită

Îmbătrânită într-un

cot de râu înverzit de alge,

lacome alge, înghiţitoare de linişte,

mătasea broaştei dansând sub

ramuri de sălcii plângătoare uitate de ani,

mândră cândva, moara părăsită

stă la sfat cu umbra morarului surd.

Pe-nserat, le place să spună duios

taine înfăşurate-n uitare şi vis

despre povara sacilor gemând de grăunţe

prefăcute în pulberea Căii Lactee.

Nişte lilieci

agăţaţi de grinzile podului întunecat –

ciorchini înaripaţi, ascunşi

în păienjenişul albit de făina de odinioară –

îl aşteaptă somnoroşi pe Alphonse Daudet

să le citească iar din „Lettres de mon moulin“.

Prin galerii antice subterane,

câţiva şobolani înfometaţi şi orbi

târăsc firul Ariadnei fără sfârşit

visând lumina pierdută etern;

nu mai cred în poveştile colorate,

poate doar în istoria caprei lu’ moş Savin,

mâncată de lup de dorul libertăţii

şi în planul ascuns al emigrării forţate

când umbra morarului surd,

scuturând luleaua de cireş,

iese pe înserat în pragul vremii tocite

căutând în zare carele trase de boi

şi sacii lor grei prăvălind boabe de aur

în gura înfometată mereu

a zmeului cu dinţi de oţel.

Drum cu pulbere

Drum ce începe

cu pasul dintâi către larg,

drum ce se termină în alt pas

sau visător în alt gând,

gândul drumului scurs

fără zgomot în mare clepsidră,

sufocat de colb, beat de soare,

nesfârşitul drum, destin călător

până în inima roşie a orizontului

pe care nimeni nu l-a prins în laţ,

legănat în apus de roze amăgiri

şi ademenitoare nostalgii.

Drum răscolit

de picioare desculţe,

nenumărate picioare înecate

în pulberea gălbuie irizată

de lumina sfinţilor călători către rai,

măcinată de potcoavele cailor,

de oştirea turmelor înfometate mereu,

de roţile carelor cântând hodorogit;

încotro, călătorule, unde

ţi-e dorul rămas fără semn

prin ierburi înflorite cândva?

hai înainte! dar unde

e-acel înainte prin pulberea caldă?

Cu pasul voinic, cu pas ostenit,

cu gândul agăţat de punctele cardinale,

cu visul pus într-o veche desagă,

oriunde se poate porni către zări,

spre albastre zări de credinţă;

înainte, în oricare grai

cu un singur pas se porneşte

oriunde te-aşteaptă lumina din far

ducând spre un vârf de Carpaţi,

spre coliba magică din preerie a unchiului Tom,

spre iarba mojicului din stepa cazahă,

către oriunde tot înainte se cheamă,

cu pasul, cu visul, cu gândul,

călătorule, pe drumuri cu pulbere!