Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Un secol – al douăzecelea

        de Mihai Zamfir

Din toamna trecută numele lui Paul Cornea e pe buzele tuturor. Împlinirea celor 90 de ani a coincis cu apariţia memoriilor sale sub forma unei autobiografii în dialog (cu Daniel Cristea-Enache), intitulată Ce a fost. Cum a fost (Polirom). Comentariile preponderent laudative n-au lipsit, dimpotrivă. Pentru semnatarul acestor rânduri, a vorbi despre profesorul său Paul Cornea înseamnă un exerciţiu dificil: ar trebui să mă detaşez de o viaţă întreagă plină de amintiri comune, întinse pe mai mult de o jumătate de veac, să încerc să privesc spectacolul vieţii acestui om cu ochii unui străin, ai „observatorului obiectiv“ (presupunând că aşa ceva există!).

Autobiografia recent apărută ne pune în faţa unui traseu intelectual dintre cele mai neobişnuite, veritabilă cursă cu obstacole istorice. Dacă formaţia şcolară a viitorului savant a beneficiat încă de fericita urmă a interbelicului (liceu înainte şi în timpul războiului, studii universitare terminate înainte de reforma învăţămâtului din 1948), dezvoltarea şi împlinirea vocaţiei de istoric şi de teoretician al literaturii s-a petrecut în condiţii vitrege, sub regimul teroarei ideologice, într-o ţară uitată de Dumnezeu şi de oameni, închisă ermetic, fără contacte culturale cu restul lumii. Pe scurt, într-un fel de închisoare supradimensionată.

În aceste împrejurări, un intelectual strălucit, hotărât să se afirme în pofida circumstanţelor defavorabile, reuşeşte totuşi să răzbată la lumină. S-a ocupat la început de istorie literară, cu predilecţie de secolul al XIX-lea (cu cât erai atunci mai afundat în trecut, cu atât îţi făceai meseria mai liber): o istorie literară decomplexată, spirituală, pătrunsă de modernitate şi cu apetit pentru documentul pitoresc. A trecut după aceea la istoria mentalităţilor, combinând datele literare cu cele sociale, filozofice şi economice: drept rezultat – clasica monografie Originile romantismului românesc, apărută în 1972, destinată însă unui viitor fără vârstă.

Pe măsură ce presiunea ideologică devenea la noi mai suportabilă, Paul Cornea a abordat domenii ca şi interzise până atunci: estetica receptării, rolul cititorului în formarea codului literar, hermenetutica relaţiei autor-public etc. – domenii cu totul noi în cercetarea românească: aşa că majoritatea celor interesaţi au putut lua contact cu ele prin cărţile semnate de Paul Cornea (Regula jocului şi, mai ales, Introducere în teoria lecturii, apărută în preziua căderii comunismului, în 1988).

După Revoluţie, când interdicţiile au încetat brusc, intelectualii din ţara noastră, sufocaţi, au ieşit la aer liber: o bună parte din ei s-au trezit cuprinşi de ameţeală. Paul Cornea însă a putut, în fine, să se ocupe liniştit de ceea ce până atunci se ocupase doar subreptice şi să compună masivul său tratat de hermeneutică, iniţiat atunci când termenul însuşi de „hermeneutic㓠părea suspect. Interpretare şi raţionalitate (Polirom, 2006) este, până astrăzi, singura lucrare de acest fel apărută în ţara noastră. Dacă luăm în calcul opţiunile, apetitul de cercetare şi preocupările specifice tinerilor intelectuali români de azi, există toate şansele ca şi în anul 2030 sau 2040, de exemplu, Interpretare şi raţionalitate să fi rămas singurul tratat românesc de hermenautică perfect articulat: bine măcar că avem unul!

Cea mai recentă carte a lui Paul Cornea, intitulată Ce a fost. Cum a fost, a bătut toate recordurile de audienţă, fiind şi pe punctul de a lua premiul „Cartea anului“ oferit de revista România literară. E de ajuns să apară un volum de memorii pentru ca, în funcţie de personalitatea autorului, publicul cititor să devină brusc interesat: anecdotica atrage infinit mai mult decât dezbaterea de idei – la noi şi aiurea.

Autobiografia lui Paul Cornea nu e însă una comună: ea se înscrie în seria unor memorii deja „clasice“ apărute în secolul XX şi cuprinde mărturii inestimabile prin interesul lor şi prin strugenţa demonstraţiei. Firul conducător al biografiei autorului este, pe lângă cel cultural, unul politic: eroul ne arată cum a trecut de la comunismul înflăcărat al adolescenţei la comunismul orb al tinereţii şi la comunismul sufocant al perioadei Gheorghiu-Dej, pentru a ajunge în fine – surpriză! – la repudierea decisă a comunismului la ultimii ani de ceauşism şi la un anticomunism conştient. Cum s-a întâmplat una ca asta? Simplu! Autorul cărţii a trăit participativ viaţa poporului său din ultimele decenii, trăgând concluziile logice din desfăşurarea concretă a istoriei.

Ieşirea de sub vraja comunismului, recunoaşterea deschisă a gravelor erori comise la tinereţe, corijarea lor treptată (atât cât s-a putut) – iată o realizare existenţială de care foarte puţini ar fi fost în stare. În Europa şi în lume, mărturii scrise ale celor care au rupt-o cu comunismul, lăsând apoi povestea scrisă a acestei apostazii, s-au strâns până astăzi destule. Ele au marcat conştiinţa secolului care tocmai s-a încheiat, formând una dintre cele mai neaşteptate pagini de cultură contemporană.

Încă din anii Ž30, confesiunea spăşită a lui André Gide din volumul Întoarcere din URSS arată nu doar ruperea legăturilor prozatorului francez cu comunismul, ci mai ales ridică vălul propagandistic de pe realitatea cumplită a „primei ţări a socialismului“. Aveau să urmeze, în regim mult mai sever şi mai dramatic, depoziţia lui Arthur Koestler din romanul Întuneric la amiază, ca şi din alte cărţi ale lui. Epoca de după ultimul război a înregistrat desprinderi de comunism în regim filozofic, precum cea a lui Czeslaw Milosz, Gândirea captivă, sau cea executată de Edgar Morin prin Autobiografia sa. Ficţiunile lui Ignazio Silone sau George Orwell mergeau în acelaşi sens.

Cartea lui Paul Cornea se aşază astfel într-o ascendenţă ilustră. La noi, ea este deocamdată singura pe această temă. Dacă săpăm adânc în trecut, întâlnim doar un singur document similar, Spovedania unui învins de Panait Istrati. În timp ce paginile lui Istrati rămân pagini ale unui prozator impulsiv şi dezordonat, care nu-şi poate ierta faptul că s-a lăsat un timp înşelat de o propagandă mincinoasă, Paul Cornea îşi conceptualizează autobiografia, formulând concluzii generale; profesorul procedează ca un filozof şi ca un istoric. De la un punct înainte, propria sa experienţă dezamăgitoare trece în plan secund, lăsând locul reflecţiilor amare asupra proiectului politic comunist.

În atmosfera de după 1989, diferiţi responsabili comunişti de prin rang, căzuţi din funcţii înalte ocupate ani la rând, au publicat memorii precis orientate, în năzuinţa de a oferi publicului propria lor variantă a unei istorii trăite. Din păcate, găsim foarte rar ceva recuperabil în aceste confesiuni tardive şi extrem de incomplete: scrise uneori cu vioiciune, deoarece printre potenţaţii regimului ceauşist s-au aflat şi intelectuali subţiri, amintirile acestui gen de personaje au fost din păcate concepute doar ca un soi de justificări, tentative de a se delimita – în ceasul al treispezecelea – de credo-ul pe care l-au slujit până în ultima clipă. Asemenea cărţi nu pot sta alături de cea a lui Paul Cornea.

Mărturiile privitoare la dinamica adâncă a secolului XX sunt la noi puţine. Împiedicate de cenzură nu doar să apară, ci chiar să fie concepute, confesiunile intelectualilor români privind perioada de dinaintea lui 1990 se mai află doar în jurnalele intime ale unor scriitori, publicate însă de obicei postum.

Scurtul şi frământatul secol XX, început după Primul Război Mondial şi terminat în anul 1989, o dată cu prăbuşirea comunismului, pare să fi fost cel mai criminal din istoria umanităţii, nu doar din cauza conflictelor armate între state, cât mai ales din cauza represiunilor în masă cu caracter politic. Pentru un asemenea secol al ororii, nici o mărturie autentică nu e în plus, mai ales dacă e redactată de oameni deosebiţi.

Autobiografia lui Paul Cornea se transformă, involuntar, într-o pecete pusă pe imaginea secolului XX. Este cea mai înaltă calitate a ei.

© 2007 Revista Ramuri