Inadaptabilii

Ne întrebăm mereu „încotro, revistele literare?”, ne întrebăm mereu „încotro cultura” şi câte altele. În fapt, lumea se schimbă mult mai rapid decât până acum şi, fiind obişnuiţi cu încremenirea din comunism, nu ne mai putem adapta la mobilitatea tocmai a acelui tip de societate în care ne-am grăbit să ne bucurăm că am intrat. Personal, mi-e tot mai greu să suport şi mitocănia de pe stradă, dar şi pe aceea de la emisiunile de televiziune şi, atenţie, nu mă uit la fleacurile de pe la posturile de manele, mascate sau nu. Tot mai greu de suportat şi mitocănia şi lipsa de logică a tuturor celor prinşi de justiţia română cu mâna în sacul bugetului. Toţi sunt, brusc, bolnavi, toţi sunt victime ale vreunei răzbunări politice, unul nu se întreabă dacă, nu cumva, chiar a greşit. Acuma, ca să fiu sincer, nu pledez pentru adaptarea la această parte a acestei lumi de secol XXI. Dar nici pentru la sourde oreille faţă de chemările, în urechile altora de sirenă, ale tehnicii de ultimă oră. 

Am asistat la o dezbatere asupra revistelor literare, unde, din cauză că m-am referit la cadrul mai larg în care evoluează acestea, cultura şi la cel, mai larg, în care evoluează cultura, adică ţara şi chiar la cel şi mai larg, al lumii întregi, cuiva i s-a părut că vorbisem „metafizic”. Sigur, e greu să te imaginezi într-un angrenaj imens, mult mai cuprinzător decât micul cadru al redacţiei şi al treburilor de-acolo, dar cred că altfel nu vom putea supravieţui. Dar e şi mai greu să vezi cum trenul trece pe lângă tine, încă destul de încet ca să-l mai prinzi, şi tu nu mişti un deget ca să o faci.

Lamentaţia ne este specifică, poate că întregii lumi culturale de pe glob, ea poate fi o reminiscenţă a romantismului plângăcios al altor epoci. Pe noi, cei din partea de est a lumii, ne-a ţinut peste termenul de expirare al acestor elemente psihice şi literare însuşi regimul, care se şi baza pe o încremenire doar din când în când mişcată puţin de câte o „rotaţie” de partid şi de stat. Dar în rest, totul era acolo, fixat pentru eternitatea aia care trebuia să se desfăşoare până la fericirea finală, în comunism, cu distribuţia lui aberantă, a bunurilor după nevoi, fericire  în care nu mai intram. Căci, până la urmă, chiar asta şi este eternitatea, o epocă a istoriei umanităţii în care nimeni nu ajunge, dar toţi ne înghesuim la ceea ce  par a fi ferestrele ei.  Acum, în era nouă începută, lumea s-a întors cu spatele spre eternitate, nu se mai uită nici măcar la ferestrele ei, de fapt desenate pe pereţi, în felul celebrelor murs peintes de la Lyon. Şi cu asta ne e greu să ne mai obişnuim, după o lungă eră a cultului eternităţii  sau, măcar, a supravieţuirii operei faţă de corpul fizic al celui care a creat-o, în fond o întoarcere, fără voie, la corpul spiritual al antroposofiei după Rudolf Steiner.

Gata, s-a terminat cu asta, democraţia a desfiinţat eternitatea, care era, oricum, un vis aristocratic, fie şi doar al aristocraţilor minţii, reprobaţi azi din tot sufletul de tinerele generaţii. Păi cum să fie altfel, când aud că în anumite ţări, ceva mai avansate decât a noastră pe calea democraţiei (chiar populare de data asta) se preconizează, dacă n-o fi şi început deja, dispariţia notelor şi calificativelor aplicate elevilor şi studenţilor, ca nu cumva să se simtă discriminaţi cei cu unele mai mici, faţă de cei capabili de unele mari, adică de excelenţă.  Sigur că, aici, se poate invoca un argument ce pare de bun simţ (dar şi ăsta a cam dispărut din limbajul contemporan), şi anume acela că fără o elită (altă noţiune epurată din lumea de azi) s-ar putea ca lumea însăşi, cea ajunsă pe mâna egalilor, ca să nu le zic mediocri, ar putea să decline tot mai mult, până la propria ei prăbuşire. Dar nu voi folosi argumentul, ca să nu par prea conservator.

Astfel, aşa cum ne-am trezit brusc în străinătate atunci când au apărut mărfurile pe care altădată le-am fi văzut numai acolo, dacă am fi ajuns, tot aşa ne mai trezim o dată, dar mult mai temeinic şi mult mai greu de surmontat, străini în însăşi lumea spiritului, la care credeam că avem acces. Consumul, introdus pe toate uşile, nu numai pe cea din dos, şi în cultură, şi aplicat cu îndârjire la produsele zonei, transformă fundamental totul, inclusiv siguranţa unora ca noi că măcar asta va supravieţui, aşa, în general. Oricum, lumea de azi şi-a câştigat ceva ce unii dintre noi, subsemnatul în orice caz, au cultivat cu îndârjire încă de pe vremea când nici nu se putea spera la o cădere a comunismului victorios.

Ai fost sceptic, na, ai acum scepticism la scară universală, să te saturi, pare a mi se răspunde, de undeva, nu din înalt, ci de alături, de la egalii mei, căci, nu-i aşa, toţi suntem acum egali. Şi, aşa sceptici cum suntem, ne întrebăm mereu, cu Vasile Dan în frunte, ca la Arad, luna trecută, „Revistele de cultură, încotro?” Păi încotro, în aceeaşi direcţie cu toată lumea, că nu mai merge ca înainte, ca până acum.