Iubire şi directeţe

Poet lansat prin mai multe volume, format în ambianţa scriitoricească albaiuliană păstorită literar de bardul echinoxist Aurel Pantea şi valorizată de revista pe care acesta o conduce, Discobolul, Flaviu George Predescu se dovedeşte şi un eseist împătimit. Poetul merge mai departe. Eseuri despre iubire nu promite ceva pentru a face altceva, ci adună texte prozastice cu caracter de dezbatere, uneori, confesiv alte ori. Caracteristica lor demnă de preţuire este o anume spontaneitate – jucată sau autentică, e mai puţin important de ştiut, câtă vreme efectul a fost deja creat – şi o nedisimulată sinceritate. Aşa ceva îl aminteşte pe Petru Popescu din volumul de publicistică Între Socrate şi Xantipa, tânăr apostol al finalului anilor 60 din Bucureştiul secolului trecut, unde marile teme – şi iubirea, inutil să o mai precizez, este una dintre ele – se conformau fără prea multe fasoane ţâşnirii dizolvante a unui scris expresiv,  asertiv,  combativ cu totul neinhibat.

Deşi posesor de fibră poetică, autorul nu face parte din tagma rapsozilor care descântă cu mare înfiorare defensivă acest sentiment şi instinct fundamental al vieţii. Firea lui optimistă şi veselă, contagioasă, nu improvizează pe o partitură defetistă, elegiacă ori, ştiu eu, lipsită de clorofilă. Chiar şi atunci când vine vorba despre suferinţă, el povesteşte despre ea ca despre o boală şi o infecţie, ceea ce, să recunoaştem, contrazice superstiţia de mare preţ a lui Dostoievski că suferinţa ar însemna şansă a mântuirii, catalizare a metaniei şi condiţie indispensabilă a transcenderii mediocrităţii condiţiei umane. Temele textelor cuprinse în volum, având în marea lor majoritate avantajul de a combina experienţe şi impresii personale cu teme mari ori cu prezenţe în orizontul vizuala unor siluete ilustre (ca, de pildă, romancierul Augustin Buzura la o apariţie televizată), sunt pretextul unor construcţii discursive prin intermediul cărora Flaviu George Predescu îşi afirmă, nestingherit de vreo pudoare excesivă sau, dimpotrivă, de vreun exces impudic, un fel de a fi, un mod de a vedea lumea. Există ceva care, tipologic vorbind, aminteşte de modul plin de naturaleţe în care, nu atât de demult, Marin Preda punea împreună, în numai câteva rânduri,  pe Tolstoi sau un filosof existenţialist cu cutare întâmplare din copilăria petrecută în Siliştea-Gumeşti, în aşa fel încât, oglindindu-se reciproc, ambele referinţe dobândeau un plus de relief, nu se estompau şi nu se macerau una pe cealaltă. Afirmaţiile eseistului sunt tranşante. El nu împărtăşeşte opinia că sexul vine „din creier”,  ci este de părere că „Sexul este o chestiune de suflet”. Poate părea banal, după cum poate părea şi impudic, celor neduşi la biserică, dar autorul afirmă aici un crez în faţa căruia mă înclin: divorţul dintre sex şi afectivitate alienează iremediabil, făcând din cel mai intens prilej al întâlnirii dintre două trupuri o înălţare la incandescenţa inimii. După propria-i declaraţie programatică, „Preocupat de om şi de libertate, de o iubire curată şi de relaţii normale, nu bazate pe constrângeri unidirecţionale sau reciproce,  cu realităţi convenite, mi-am propus ca această carte să aibă şi valenţe de armă, nu doar de manual. Mai simplu spus, cel care o citeşte să poată să se apere de anumite tare compor­tamentale, proaste obiceiuri, şiretlicuri sau alte atitudini conştientizate sau nu,  în acest proces de relaţionare bărbat-femeie, pe care  noi îl numim generic: iubire”. Surprinde, în aceste cuvinte, credinţa că o carte de acest fel poate fi socotită cu la fel de mare îndreptăţire ca şi, să zicem, Visul Maicii Domnului, un talisman care îndrumă înspre bunele practici ale vieţii, dar şi apără de rele; o carte apotropaică, deci. Cred că nu sunt mulţi literaţii români actuali care împărtăşesc cu toată convingerea un asemenea crez, onorant pentru cel care îl profesează. În aceeaşi linie a formulei sale solare de raportare la viaţă, autorul – nu lipsit de complexităţi -,  se declară ca „... adeptul ideii că nu orice nereuşită înseamnă eşec”. O caracteristică de acest fel, capabilă să întărească spiritele mai labile, fundamentează o atitudine de viaţă asociabilă învingătorilor de bariere interioare şi perseverenţilor pe propria cale.  „Fire pragmatică şi realistă” îl socoteşte pe Flaviu George Predescu poetul Ion Cristofor, prefaţatorul volumului, pe mai tânărul său coleg. Mie, în schimb, îmi pare mai curând un om deschis şi liber,  nesecretizându-şi în vreun fel impulsurile şi convingerile. Acest mod de a te evidenţia în relaţia scriitor – cititor poartă cu sine avantajul de a apropia şi chiar de a fideliza publicul, datorită unui firesc magnetism ce face din pesimism şi oblicitate un pol mai degrabă mefient, iar din alcătuirile solare şi neîncruntate nişte aliaţi fireşti.  Nu este deloc puţin lucru, după circa două secole de modernitate începută în spirit macabru, lugubru, fantast, dezamăgit de către romantismul neguros şi continuată de atitudinile suspicioase ale filosofilor (Marx, Nietzsche, Freud, Spengler), ca şi de literatura existenţialismului disperat (Kafka), de cea a absurdului (Ionesco, Beckett, Camus, Sartre) şi de alte expresii, mai sofisticate şi mai insidioase, ale alienării. Este, în scrisul lui Flaviu George Predescu, ceva care vine pe filonul calm al siguranţei lui Creangă şi a lui Sadoveanu, chiar dacă mai temperamental şi mai nerăbdător exprimat. Datorită acestor caracteristici, cred că volumul cel mai recent al eseistului Flaviu George Predescu va beneficia de o întâmpinare activă, prilejuind identificări ori măcar bucuroase asocieri empatice unor noi linii de receptori.