O poveste nemuritoare

Proaspătul roman al lui Gabriel Chifu, Punct şi de la capăt, reconfirmă ceea ce scriam într-o cronică la Relatare despre moartea mea sau Eseu despre singurătate: tema fundamentală, ba chiar obsesia prozei sale, o reprezintă Răul, ascuns îndeosebi sub chipul comunismului, un chip hidos, precum portretul lui Dorian Gray, în timp ce profeţii lui îl înfăţişau lumii ca o Madonă poleită cu aur. Există însă şi o „supratemă originală“ aici (cum ne avertizează Nicolae Manolescu, în nota de pe coperta a IV-a), „duhul povestirii“, un „personaj“ magic, imponderabil, care vine să  întărească credinţa străveche, nu doar din Halima, în puterea extraordinară a poveştilor. Elementul insolitant nu anulează, totuşi, verosimilitatea acestei naraţiuni realist-critice despre o istorie tragică, a unei jumătăţi de secol sub dictatură.

De altfel, nu e prima dată când Gabriel Chifu apelează la strategii ingenioase de catapultare neaşteptată a universului realist al prozelor sale într-un plan metafizic şi simbolic. Epilogul sugerează că povestirea, derulată în sens invers, dinspre prezent spre trecut, aşa cum s-ar da un film înapoi, ar putea fi reluată, de la capăt, „altfel“, ar putea fi transformată într-una luminoasă, fără suferinţe şi rele. „Scriitoraşul“, cel care a primit de la Bazil Dumitrescu, odată cu povestea relatată în carte, „duhul povestirii“, ar putea schimba faptele, ar putea rescrie istoria. Iar rescrierea echivalează, de fapt, cu o reîntemeiere a lumii, prin cuvânt. Cu o mântuire. De gradul al doilea, fireşte, căci scriitorul nu e decât o copie umilă a Creatorului. Dincolo însă de această potenţialitate plină de speranţă, rămâne trecutul deja cunoscut. Unul doldora de trădări, persecuţii, orori. Coborârea în groapa istoriei, până în anii ’40, are ca punct de plecare, în Prolog, o intrigă „detectivistică“: un scriitor-jurnalist (care se sermonează aşa cum ar face-o un duhovnic şi se autoflagelează analitic, fiind nemulţumit de sine, dar visând să scrie cândva „o operă formidabilă“, „o carte vie“) este rugat de prietenul său, medicul psihiatru Mihai Deleanu, să-i descopere adevăraţii părinţi, pentru că tocmai aflase că fusese un copil adoptat. Ajunge astfel, cu ancheta jurnalistică, la fostul profesor de istorie Bazil Dumitrescu, la Craiova, purtătorul râvnitei „comori“ epice: „Povestea adevărată şi puternică, povestea vie, după care alergasem toată viaţa fără să fiu în stare s-o găsesc, acum îmi era dăruită dintr-odată, pe de-a-ntregul, aşa cum ţi-ar umple cineva un pahar cu ambrozie sau cu nectar şi te-ar îndemna plin de mărinimie: «Bea-l!»“. „Mărgeanul“ narativ al bătrânului centenar, o Şeherezadă care povesteşte pentru a putea muri, readună pe acelaşi fir vieţile câtorva personaje care se întrepătrunseseră la un moment dat. În fapt, destinul nefast al unora dintre ele fusese înscris inconştient pe o simplă coală de hârtie: o listă cu viitori (niciodată) membri ai Frăţiei de Cruce din Limanu-de-Sus, un orăşel de pe malul Dunării, întocmită într-o vacanţă de vară, în curtea profesorului Bazil Dumitrescu.

Prin Octavian Cadar şi Damian Bordea, doi dintre elevii de odinioară, se configurează pregnant în roman antiteza romantică, de esenţă biblică, a Binelui şi a Răului (cu excepţia acestor poli antinomici ai axului romanesc, oamenii suportă nuanţe, nici măcar gardienii nu sunt  zugrăviţi toţi în negru). Damian este „îngerul căzut“, inteligent şi frumos „ca Adonis“, un „demon“ tenace, posedat de voinţa de putere încă din adolescenţă. În pas cu vremurile, dar învins de acestea (aderase la mişcarea comunistă, însă numele de pe acea listă îl aduce şi pe el la închisoare), Damian decide să-şi răstoarne destinul de victimă într-unul de învingător. Devine, astfel, un torţionar inuman, creatorul „experimentului de reeducare“ de la Piteşti. Damian reprezintă tipul Supraomului nietzscheean care se situează pe sine „dincolo de Bine şi de Rău“. În schimb, Octavian Cadar, adolescent isteţ, dar fără ambiţii, copilăros şi candid, este eroul care va fi nevoit, mai târziu, să-şi depăşească limitele trupului. Nu mi se pare a fi din speţa lui Mîşkin, ca lui Nicolae Manolescu, ci tot un personaj de esenţă tare, din aceeaşi paradigmă nietzscheeană. Confruntat cu violenţa sistemului concentraţionar strivitor, în temniţa de la Râmnicu Sărat, el hotărăşte, cu luciditate şi încăpăţânare, să transgreseze umanul, însă într-un alt sens, al sfinţeniei (amintind cumva de Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt). Exerciţiile spirituale, de anamneză culturală şi existenţială, de ieşire din corp şi levitaţie, practicate metodic, cu îndârjire, îl vor ajuta să supravieţuiască în infernul închisorii, păstrându-şi o aură miraculoasă de seninătate, inexplicabilă pentru miliţienii regimului (o bolgie în care un şoricel, botezat Gabriel, constituie „vestea bună“ că viaţa e încă posibilă acolo). Cei doi „fraţi“, „Cain şi Abel“, vor împărţi, pentru o scurtă perioadă, aceeaşi femeie. Vera Stănescu, logodnica secretă a lui Damian, va avea o aventură şi cu Octavian Cadar. Va muri la naşterea copilului, Mihai (Deleanu, după înfiere), a cărui paternitate rămâne, pe vecie, o taină neelucidată.

Punct şi de la capăt conţine scene cumplite, de mizerie carcerală şi de tortură, în care detaliile grozăviei se împletesc cu fine observaţii de natură psihologică. Un episod cutremurător este şi înnebunirea Aglaiei, odată cu arestarea soţului, Bazil Dumitrescu, a cărei minte crapă aproape brusc, moment prefigurat de regresiunea în legănatul infantil. Va umbla, „fie iarnă, fie vară, târâind valiza aceea şi purtând paltonul acela, cu care fusese izgonită din propria casă“. După descinderea armatei sovietice „eliberatoare“, lumea românească începe să iasă din ţâţâni. Romanul arată însă, cu exemple, felul în care oportuniştii autohtoni, precum delatorul Mărinică Slabu, un alt fost elev al profesorului, au ajutat, cu cinism, la instaurarea regimului totalitarist de teroare: „Dar pentru soarta lor, Mărinică Slabu nu se simţea răspunzător. Îi ajungea că avea grijă de profesor, ceilalţi să se descurce cum pot, aşa e în iureşul istoriei, unii cad sub roţile trenului, alţii, puţini, ca el, se salvează“. 

De semnalat şi faptul că naraţiunea aceasta aşază Craiova în „geografia“ literaturii române. Cartografierea unor zone, trasee şi clădiri definitorii pentru identitatea oraşului (Calea Unirii, Piaţa Veche, Restaurantul Minerva ş.a.) se completează cu portretul spiritual al unui spaţiu despre care un I.D. Sârbu, de pildă, s-a exprimat, în afara ficţiunii, în termenii cei mai duri. Punct şi de la capăt reactualizează, ficţional, „pecetea“ stigmatică a unui loc ciumat: „Craiova e un mediu ostil. Toxic. Care-şi devorează copiii cei mai buni. Aici opţiunea e simplă: ori fugi de mănânci pământul, ori rămâi şi eşti distrus. N-ai nicio şansă aici. De-aia în oraşul ăsta nu s-au fixat valori. Scriitori, artişti, savanţi. Toţi, fiindcă minţi înzestrate au existat destule, au fost siliţi să plece, ca să se-afirme. Aici lumea se conduce după deviza «care pe care». Cu cât eşti mai valoros, cu atât vei primi mai multe lovituri. Cei din jurul tău nu se lasă până nu te pun la pământ. Dacă rămâi aici, inevitabil sfârşeşti în alcool şi ratare, te faci una cu mediocrităţile locale care triumfă aici, totdeauna“.

Construit impecabil, ca un ceas elveţian în care nicio rotiţă nu funcţionează aleatoriu, romanul lui Gabriel Chifu are şi evidente valenţe cinematografice. Şi nu-i vorba numai de motaj, ci şi de meticulozitatea corporalizării scenelor. Dincolo însă de cărămizile  edificiului care sunt potrivite milimetric, se remarcă ceremonialitatea stilului narativ. Punct şi de la capăt ilustrează, metaforic, imaginea omului în haine de sărbătoare, stând în picioare, pe acel postamentum sau écritoire, ca în vechime, transfigurat de respect, smerit în faţa cărţii pe care o citeşte. În cazul de faţă, a poveştii exemplare pe care o spune profesorul (nu întâmplător) de istorie Bazil Dumitrescu. Doar prin poveste, se ştie, istoria are şansa de a deveni nemuritoare. Este ceea ce face şi Gabriel Chifu, ca scriitor, scăldând istoria recentă  în apa vie a poveştii.