Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Mr Gwyn

        de Alessandro Baricco


Traducere din italiană de Gabriela Lungu

Colecţia „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu

© Editura Humanitas Fiction, 2014

 

Alessandro Baricco s-a născut în 1958 la Torino. Şi-a luat licenţa în filozofie cu Gianni Vattimo şi a studiat pianul la conservator. A publicat cronici muzicale şi două eseuri despre muzică bine primite de public: Il genio in fuga. Sul teatro musicale di Rossini (1988) şi L’anima di Hegel e le mucche del Wisconsin (1992). A debutat în literatură în 1991 cu romanul Castele de furie (Castelli di rabbia; Humanitas Fiction, 2007) şi a devenit în scurt timp unul dintre cei mai citiţi şi iubiţi scriitori din Italia, recompensat cu premiile Selezione Campiello, Viareggio şi Palazzo del Bosco. Au urmat Oceano mare (1993), Seta (1996), ecranizat în 2007 de François Girard, cu Keira Knightley şi Michael Pitt în rolurile principale, City (1999), Senza sangue (2002), Questa storia (2005), Emaus (Emmaus, 2009; Humanitas Fiction, 2012), Mr Gwyn (2011) şi Tre volte all’alba (2013). A publicat cronici în mari ziare peninsulare (La Stampa, La Repubblica), adunate în volumele Barnum 1 (1995), Barnum 2 (1998), Next (2002) şi Barbarii. Eseu despre mutaţii (I Barbari. Saggio sulla mutazione, 2006; Humanitas, 2009). De asemenea, a repovestit Iliada lui Homer şi Moby Dick al lui Herman Melville. A scris două texte pentru teatru: Novecento (Novecento. Un monologo, 1994; Humanitas, 2002, Humanitas Fiction, 2013), după care Giuseppe Tornatore a realizat filmul Legenda pianistului de pe ocean, şi Davila Roa (1996). În 1993 a iniţiat o serie de emisiuni TV dedicate liricii, cu titlul „Dragostea e un pumnal”, prin care încerca să arunce o punte între lumea poeziei şi publicul larg. După experienţa din radio şi televiziune, a înfiinţat la Torino o şcoală dedicată tehnicilor narative, purtând numele „Pickwick”, în care abordează, împreună cu grupuri de tineri scriitori, problemele prozei în era computerului.

Jasper Gwyn, scriitor londonez de succes, autor de romane cu mare căutare la public, hotărăşte într-o bună zi că nu mai vrea să scrie şi, în pofida protestelor agentului său literar, anunţă că pune capăt frumoasei sale cariere. Cum însă inactivitatea în voia căreia se lasă e cât pe ce să-l coste sănătatea, iar ceea ce ştie cel mai bine să facă este totuşi să scrie, el îşi propune să trăiască din meseria de copist. Un copist aparte, căci nu copiază texte, ci oameni, cu alte cuvinte face la comandă portrete scrise, ca un pictor care desenează pe bani chipul unui trecător, la colţ de stradă. Îşi amenajează, aşadar, cu infinită grijă un atelier într-un cartier al Londrei şi se lasă absorbit de aventura înţelegerii sufletului omenesc, fiindcă pentru el a scrie portretul cuiva este, aşa cum spune, „un fel de a-l aduce acasă“, de a-l face să se regăsească.

 

 

1

În timp ce se plimba prin Regent’s Park – pe aleea pe care o alegea întotdeauna dintre atâtea altele – Jasper Gwyn avu brusc senzaţia cât se poate de clară că ceea ce făcea în fiecare zi pentru a-şi câştiga pâinea nu mai era potrivit pentru el. Gândul acesta îi venise deja în minte de mai multe ori , dar niciodată atât de limpede şi atât de bine conturat.

Aşa că, odată întors acasă, scrise un articol pe care-l imprimă, îl vârî într-un plic şi, străbătând tot oraşul, îl duse el însuşi la redacţia ziarului The Guardian. Îl cunoşteau. Din când în când colabora la ziar. Întrebă dacă puteau aştepta o săptămână înainte de a-l publica.

Articolul consta dintr-o listă de cincizeci şi două de lucruri pe care Jasper Gwyn îşi promitea lui însuşi să nu le mai facă niciodată. Primul era să nu mai scrie articole pentru The Guardian. Al treisprezecelea era să nu mai participe la întâlniri cu clase de elevi prefăcându-se sigur de el. Al treizeci şi unulea, să nu se mai fotografieze ţinându-şi gânditor bărbia în palmă. Al patruzeci şi şaptelea, să nu mai facă eforturi pentru a fi cordial cu colegii care în realitate îl dispreţuiau. Ultimul era: să nu mai scrie cărţi. Închidea într-un fel vaga portiţă pe care ar fi putut s-o lase penultimul lucru: să nu mai publice cărţi.

Trebuie spus că în momentul acela Jasper Gwyn era un scriitor oarecum la modă în Anglia şi destul de cunoscut în străinătate. Debutase în urmă cu doisprezece ani cu un thriller a cărui acţiune se petrece în câmpia galeză pe vremea lui Margaret Thatcher: un caz de dispariţii misterioase. Trei ani mai târziu publicase un roman scurt care spunea povestea a două surori hotărâte să nu se mai vadă niciodată: preţ de o sută de pagini încercau să pună în practică modesta lor dorinţă, totuşi lucrul se dovedea a fi imposibil. Cartea se termina cu o scenă măreaţă, de iarnă, pe un dig. În afară de un scurt eseu despre Chesterton şi două povestiri publicate în diverse culegeri colective, opera lui Jasper Gwyn lua sfârşit cu un al treilea roman, lung de cinci sute de pagini. Era confesiunea calmă a unui bătrân medaliat olimpic la scrimă, fost căpitan de marină, fost prezentator de varietăţi radiofonice. Era scris la persoana întâi şi se intitula Cu farurile stinse. Începea cu următoarea frază: „Deseori am meditat la semănat şi la cules“.

Aşa cum mulţi observaseră, cele trei romane erau atât de diferite între ele, încât cu greu puteau fi considerate scrise de aceeaşi mână. Fenomenul era destul de curios, dar asta nu-l împiedicase pe Jasper Gwyn să devină în scurt timp un scriitor cunoscut de public şi respectat de cea mai mare parte a criticilor. De altfel, talentul său de povestitor nu putea fi pus la îndoială, şi mira în special uşurinţa cu care ştia să intre în mintea oamenilor şi să le redea sentimentele. Părea să ştie cuvintele pe care oricine le-ar fi spus şi să gândească în avans gândurile oricui. Nu-i de mirare dacă multora, în anii aceia, li se păruse normal să-i prezică o strălucită carieră.

Şi totuşi, la vârsta de patruzeci şi trei de ani, Jasper Gwyn a scris pentru The Guardian un articol în care înşira cincizeci şi două de lucruri pe care începând din ziua aceea nu le va mai face niciodată. Iar ultimul era: să nu mai scrie cărţi.

Strălucita sa carieră era deja terminată.

2

În dimineaţa în care a apărut articolul în The Guardian – pus în prim plan, în suplimentul de duminic㠖 Jasper Gwyn se afla în Spania, la Granada: i se păruse oportun, date fiind circumstanţele, să pună între el şi lume o anumită distanţă. Alesese un mic hotel atât de modest, încât nu avea nici măcar telefon în cameră, aşa că în dimineaţa aceea fură nevoiţi să urce ca să-l înştiinţeze că era căutat la telefon, jos, în hol. Coborî în pijama şi se apropie fără nici un chef de vechiul telefon galben lăcuit, aşezat pe o măsuţă de nuiele. Apropie receptorul de ureche şi vocea pe care o auzi era a lui Tom Bruce Shepperd, agentul său.

— Ce-i cu povestea asta, Jasper?

— Care poveste?

— A celor cincizeci şi două de lucruri. Le-am citit azi dimineaţă, mi-a dat Lottie ziarul când eram încă în pat. Era cât pe-aci să fac infarct.

— Poate că ar fi trebuit să te avertizez.

— Să nu-mi spui că e ceva serios. E o provocare, un denunţ, ce dracu’ e?

— Nimic, un articol. Dar e totul adevărat.

— În ce sens?

— Vreau să spun că l-am scris cât se poate de serios, este exact ce am hotărât.

— Îmi spui că n-o să mai scrii?

— Da.

— Eşti nebun?

— Acuma chiar trebuie să plec, să ştii.

— Aşteaptă o clipă, Jasper, trebuie să vorbim despre asta, dacă nu vorbeşti cu mine care sunt agentul tău…

— Nu mai am nimic de adăugat, nu mai scriu şi gata.

— Ştii ceva, Jasper, mă asculţi? ştii ceva?

— Da, te ascult.

— Atunci ascultă-mă, fraza asta am auzit-o deja de zeci de ori. Nici măcar nu-ţi imaginezi cât de mulţi scri­itori mi-au spus-o, am auzit-o pronunţată şi de Martin Amis, mă crezi? În urmă cu vreo zece ani, Martin Amis mi-a spus exact aceleaşi cuvinte: nu mai scriu, şi e doar un exemplu, dar aş putea să-ţi dau vreo douăzeci, vrei să-ţi fac o listă?

— Nu cred că e necesar.

— Şi ştii ceva? Nici măcar unul nu s-a lăsat cu adevărat, nimeni nu se poate lăsa.

— De acord, dar acum chiar trebuie să plec, Tom.

— Nici măcar unul.

— De acord.

— Oricum, frumos articol.

— Mulţumesc.

— Ai făcut multă vâlvă.

— Nu spune asta, te rog.

— Ce?

— Nimic. Acum te las.

— Te aştept la Londra, când vii? Lottie ar fi extra­ordinar de fericită să te vadă.

— Închid telefonul, Tom.

— Jasper, frate, nu glumi.

— Am închis, Tom.

Ultima frază însă o spuse după ce puse receptorul jos, aşa că Tom Bruce Shepperd n-o auzi.

3

Jasper Gwyn stătu cu plăcere încă şaizeci şi două de zile în micul hotel spaniol. Atunci când îi fu prezentată nota de plată, în contul său figurau şaizeci şi două de căni de lapte rece, şaizeci şi două de pahare de whisky, două convorbiri telefonice, o sumă foarte pipărată pentru spălătorie (o sută douăzeci şi nouă de bucăţi) şi costul unui radio cu tranzistori – ceea ce poate lămuri cât de cât înclinaţiile sale.

Din cauza distanţei şi a izolării, pe toată durata şederii sale în Granada, Jasper Gwyn nu mai fu nevoit să revină la subiectul articolului său decât din când în când, vor­bind cu el însuşi. Doar într-o zi i se întâmplă să întâlnească o tânără slovenă cu care a ajuns să converseze în mod plăcut în grădina interioară a unui muzeu. Era spirituală şi sigură pe ea, vorbea destul de bine englezeşte. I-a spus că lucra la Universitatea din Ljubljana, la departamentul de istorie modernă şi contemporană. Se afla în Spania ca să facă cercetări: lucra la istoria unei nobile italiene care, la sfârşitul secolului al XIX-lea, străbătea Europa în căutare de relicve.

— Ştiţi, traficul de relicve, în perioada aceea, era hobby-ul unei anumite părţi din aristocraţia catolică, îi explică.

— Serios?

— Puţini ştiu asta, dar e o poveste fascinantă.

— Spuneţi-mi-o.

Luară cina împreună, iar la desert, după ce povestise îndelung despre tibii şi falange de martiri, tânăra slovenă începu să vorbească despre ea, în special despre cât se considera de norocoasă să aibă o meserie ca aceea de cercetător, pe care ea o socotea foarte frumoasă. Adăugă că, evident, tot ce era „legat de acea meserie“ era teribil, colegii, ambiţiile, mediocritatea, ipocrizia, totul. Dar mai spuse şi că în ce o privea nu erau de-ajuns patru nenorociţi s‑o facă să renunţe la studiu şi la scris.

— Mă bucur să vă aud spunând asta, comentă Jasper Gwyn.

Atunci femeia îl întrebă ce meserie are el. Jasper Gwyn ezită o clipă, apoi minţi pe jumătate. Spuse că vreo doisprezece ani fusese artist decorator, dar de două săptămâni încetase să mai lucreze. Femeii păru să-i pară rău şi-l întrebă care era motivul pentru care renunţase la o meserie ce părea să fie atât de plăcută. Jasper Gwyn făcu un gest vag în aer. Apoi rosti o frază de neînţeles.

— Într-o bună zi mi-am dat seama că nu-mi mai păsa de nimic, şi că totul mă rănea de moarte.

Femeia se arătă curioasă, dar Jasper Gwyn avu abilitatea să îndrepte conversaţia înspre alte subiecte, alunecând literalmente la meteahna unora de a pune mochetă în baie şi vorbind apoi îndelung despre primatul civilizaţiilor meridionale, datorat faptului că ştiau semnificaţia exactă a cuvântului lumină.

Foarte târziu, în seara aceea, îşi luară rămas-bun, dar o făcură atât de lent, încât tânăra slovenă avu timp să găsească vorbele potrivite pentru a spune că ar fi fost frumos să petreacă noaptea împreună.

Jasper Gwyn nu era chiar atât de sigur, dar o urmă în camera ei de hotel. Apoi, în mod misterios, nu fu chiar atât de complicat să se amestece într-un pat spaniol graba ei şi prudenţa lui.

Două zile mai târziu, când tânăra slovenă plecă, Jasper Gwyn îi lăsă o listă alcătuită de el cu treisprezece mărci de whisky scoţian.

— Ce sunt astea? întrebă ea.

— Nume frumoase. Ţi le dăruiesc.

Jasper Gwyn mai petrecu în Granada încă şaisprezece zile. Apoi plecă şi el, uitând în micul hotel trei cămăşi, un ciorap desperecheat, un baston pentru plimbat cu mânerul de fildeş, o spumă de baie cu miros de santal şi două numere de telefon scrise cu carioca pe perdeaua de plastic a duşului.

4

Întors la Londra, Jasper Gwyn îşi petrecu primele zile umblând îndelung şi obsesiv pe străzile oraşului, cu plăcuta convingere că devenise invizibil. Deoarece în­ce­tase să mai scrie, în mintea lui încetase şi să mai fie un personaj public – nu exista nici un motiv ca lumea să-l remarce, acum când devenise din nou un oarecare. Începu să se îmbrace neglijent şi să facă din nou o grămadă de lucruri neînsemnate, fără să se mai gândească la faptul că trebuia să fie prezentabil în eventualitatea în care un cititor l-ar fi recunoscut pe neaşteptate. Poziţia în care se aşeza la tejgheaua pubului, de exemplu. Călătoria cu autobuzul fără bilet. Mâncatul de unul singur la McDonald’s. Din când în când cineva îl recunoştea, şi atunci nega că e el.

Existau o mulţime de alte lucruri de care nu mai tre­buia să se ocupe. Era asemenea unui cal care, dacă se întâmplă să-şi piardă jocheul, se întoarce înapoi, distrat, în trap mărunt, în timp ce caii ceilalţi îşi dau sufletul să ajungă la potou într-o ordine de sosire oarecare. Deliciul unei asemenea stări sufleteşti era infinit. Când i se întâmpla să dea peste un articol de ziar sau o vitrină de librărie care-i aminteau de bătălia din care se retrăsese de curând, îşi simţea inima uşoară şi trăia beţia infantilă a unei după-a­miezi de sâmbătă. De ani de zile nu se mai simţise atât de bine.

Şi pentru asta întârzie puţin înainte de a-şi rostui noua viaţă, prelungind acea atmosferă personală de vacanţă. Intenţia, pritocită în timpul sejurului în Spania, era aceea de a se întoarce la meseria pe care o făcea înainte de a publica romane. N-ar fi fost greu, şi nici măcar neplăcut. Vedea în asta până şi o anumită eleganţă formală, un soi de ritm strofic, de baladă. Nimic însă nu-i dădu ghes să grăbească acea întoarcere, deoarece Jasper Gwyn locuia singur, nu avea familie, cheltuia puţin şi în definitiv ar fi putut să trăiască cel puţin doi ani fără ca măcar să se scoale dimineaţa. Aşa că lăsă pe mai târziu ce-şi pusese în gând şi se dedică unor gesturi întâmplătoare şi unor ac­ţiuni de multă vreme amânate.

Aruncă ziarele vechi. Se urca în trenuri cu destinaţii nesigure.

 

© 2007 Revista Ramuri