Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Corsi i ricorsi

        de Nicolae Prelipceanu

Snobismul era, până mai ieri-alaltăieri, apanajul claselor avute sau al intelectualilor, ori măcar al celor care o făceau pe avuţii şi pe intelectualii. În DEX-ul anilor 80, snobul era definit astfel: „Persoana care adoptă fără discernământ şi cu orice preţ tot ce este la modă.” Lucrurile nu stau chiar aşa, pentru că snobii sunt mult mai complicaţi decât sugerează această definiţie cam rapidă. DEX-ul anilor 90 preia formula fără nici o completare. În realitate, snobii au fost, în multe cazuri, motoare care au împins în lumina publică anumite curente inovatoare din artă. Şi mai sunt. E un snobism, se consideră, faptul de a nu mai putea să admiri artă veche sau dinainte de epoca în care trăieşti şi să fii, în schimb, entuziasmat numai şi numai de arta de avangardă. Un fel de snobi erau şi cei care practicau franceza, în secolul 19, în locul limbii lor materne, româna. Azi snobismul se manifestă prin engleza care a luat locul francezei în modă şi-n multe altele. Nu pot să uit o întâlnire cu un agent imobiliar, îmbrăcat după modelul funcţionarului de bancă din vest, în negru, şi vorbind o păsărească anglo-română pe care am amendat-o, explicându-i cu oarecare răbdare ce echivalente româneşti avea la îndemână în locul anglismelor lui. Vreo două minute a reuşit să vorbească fluent româneşte, după care a dat-o iar pe engleza lui, de altfel corectă, dar sunând, vorba ceea, ca dracu’, împerecheată cu, totuşi, anumite cuvinte de legătură de-ale noastre. Am dedus că… limba română e grea, vorba bancului despre Ceauşescu, din vremea când mai practica „magistralele cuvântări” (Ţineţi minte: „Care e cea mai lungă magistrală? Răspuns: magistrala cuvântare.”).

Se face mare haz, în medii cât de cât educate sau măcar instruite, pe seama numelor date de anumite familii româneşti (fatalmente!), cum ar fi Rodrigo, Rodolfo, de Robert nu mai vorbesc, acesta a pătruns puternic în patria noastră. M-am distrat în sinea mea când vânzătoarea de legume şi fructe de prin zona unde locuiesc, îi telefona, pesemne (după conţinutul mesajului), fiului ei, adresându-i-se cu, parcă, băi, Rodrigo, sau băi, Rodolfo, că Robert nu-l chema, era prea banal. Ei, uite, aici am ajuns la un nod al comportării snoabe: să ieşi din banalitate, să nu fii ca toată lumea. Păi atunci, îţi strigă un drăcuşor ascuns, ăştia cu Izaura sau Şachira, or fi şi ei snobi? Că doar ies din banalul cotidian, pe fetele alea nu le cheamă nici Maria, nici Gheorghiţa, ca pe vremuri. E drept, Izaura de la televizor vorbea de sume care nouă, oamenilor de rând, ne dau frisoane numai când le auzim pronunţate, deci făcea, sau mai face, parte din clasele avute, cele care, şi altădată, în istoria nostră recentă, practicau snobismul. Zilele trecute, la Piaţa Obor din Capitală, am auzit şi apelativul Şachira. Îl scriu fonetic, pentru că nu sunt sigur, fiind doar o emisie sonoră ce am constatat eu, dacă pe actul de naştere e scris Shakira sau Şachira. Transcrierea românească a acestui nume are farmecul ei, nu găsiţi?

Ca să fim drepţi, moda numelor împrumutate, ce mai, furate de-a dreptul străinilor (înainte de a li se putea fura maşinile, li se furau numele, că pentru asta nu te urmărea nici o miliţie sau poliţie) a început cu San Remo. Loredana şi Gigliola, acesta din urmă scris poate Giliola, datează deja în zona noastră de vreo 30 şi mai bine de ani.

Suprapopularea a generat democraţia, democraţia înţeleasă imperfect a generat altele, între care şi adoptarea atitudinii snoabe de către persoane de la care nu te-ai fi aşteptat, dat fiind gradul lor de instrucţie şi de educaţie, în sensul de altădată al acestor cuvinte. Poate că şi să-ţi botezi băiatul Pardailan (l-am scris cum îl pronunţă cei care-l folosesc) sau Televizor e tot un efect al unui snobism degradat, coborât la nivelul de educaţie cel mai de jos, dar intenţia e aceeaşi, aceea de a se deosebi de alţii, de Ion, de Gheorghe, de Mărioara sau de Elisabeta. De Mercedesa ce să mai vorbim? E visul unei maşini de lux, în general posedată în mai multe exemplare de părinţii fetei astfel botezate. Imaginaţi-vă că, Doamne, fereşte, vreun poet ar mai fi vreodată nevoit să mai scrie un „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” Ar trebui, săracu’, să scrie „Ridică-te, Robert, ridică-te, Pardailane!” devenind, fără voia, prin forţa împrejurărilor, sau, mai precis, a numelor, universal. Şi să mai spui ca, parcă, Goethe că eşti cu atât mai universal cu cât eşti mai naţional!

Aşadar, astăzi snobismul, ca atâtea altele, printre care şi votul, a coborât la niveluri la care altădată nu te-ai fi aşteptat să-l găseşti. O singură latură a snobismului, de altfel nemenţionată în cele două DEX-uri, şi anume aceea a aprecierii noului în artă şi literatură, lipseşte din snobismul acesta popular, atât de răspândit astăzi. Ca nu cumva să mai poată fi luaţi drept astfel de snobi, oamenii mai evoluaţi îşi botează copiii, atunci când se hotărăsc să-i aibă, cu nume cât mai neaoşe, dintre cele dispreţuite de noii snobi, bunăoară, pentru fete, Filofteia. Un caz clasic de corsi i ricorsi? Cine ştie, poate că da. Nu din cauza asta, noi ne-am botezat pisicuţa Miţa, dar, ducând-o la veterinar(ă) şi trebuind să o ţinem la o injecţie, asistenta a întrebat, amabilă, cum o cheamă. Când i-am spus că Miţa, a fost dezamăgită şi a spus, uşor dispreţuitor: a, are un nume de la ţară. Să-i mai fi spus de Caragiale, de Miţa biciclista? N-avea nici un rost, trecuse de posibilitatea claselor de şcoală. Bine, sau mai degrabă păcat că nu era acolo cabinetul acela când cu pisoiul botezat Pessoa, că nu ştiu ce replică mi-ar mai fi dat…

P.S. Pun acest text sub semnul negru nu că tema ar fi, în sine, neagră, ci pentru că aşa se cheamă rubrica şi nu era să-i schimb titlul pentru o singură dată. Deşi, dacă stau să mă gândesc, negrul e culoarea doliului, iar ceea ce observ e un fel de doliu după numele tradiţionale româneşti. Oricât aş fi de puţin naţionalist, limba şi numele, toponimicele nu cred că trebuie schimbate, că nu aşa ajungem noi să semănăm cu Spania, Italia sau chiar Franţa.

© 2007 Revista Ramuri