Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Eros canibalic

        de Haricleea Nicolau

Caníbal

• Regia: Manuel Martín Cuenca

• Scenariul: Alejandro Hernández şi Manuel Martín Cuenca, după un roman de Humberto Arenal;

• Imagine: Pau Esteve Birba

• Distribuţia: Antonio de la Torre (Carlos), Olimpia Melinte (Alexandra / Nina), Maria Alfonsa Rosso (Aurora)

• Durata: 116 min.

Pelicula a fost filmată în principal în Andalucia, Spania; în Granada, Sierra Nevada, Güejar Sierra, Motril.

• Premiera: sept.2013, Festivalul de Film Internaţional de la Toronto

• Premii şi nominalizări:

4 premii importante la Cinema Writers Circle Awards, Spania, 2014: cel mai bun regizor (Manuel Martín Cuenca), cel mai bun actor (Antonio de la Torre), cea mai bună imagine (Pau Esteve Birba), cel mai bun scenariu adaptat (Alejandro Hernandez şi Manuel Martín Cuenca)

2 nominalizări la Cinema Writers Circle Awards, Spania, 2014: cel mai bun film şi cea mai bună actriţă (Olipmia Melinte);

Cel mai bun actor – Antonio de la Torre, la Premiile Feroz, 2014; 5 nominalizări (cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu, cel mai bun trailer, cel mai bun afiş, cel mai bun film);

Cea mai bună imagine la Premiile Goya 2014: Pau Esteve Birba; 7 nominalizări: cel mai bun actor (Antonio de la Torre), cea mai bună actriţă la debut (Olimpia Melinte), cel mai bun regizor (Manuel Martín Cuenca), cel mai bun scenariu adaptat (Alejandro Hernandez şi Manuel Martín Cuenca); cel mai bun sunet; cel mai bun film; cea mai bună scenografie);

Premiul pentru cea mai bună imagine (Pau Esteve Birba), la Festivalul de Film Internaţional de la San Sebastian, 2013;

Cel mai bun actor în rol principal (Antonio de la Torre) Şi cea mai bună actriţă la debut (Olimpia Melinte), la Premiile Uniunii Actorilor spanioli, 2014.

 

Anunţat drept o poveste de iubire, filmul Caníbal exploatează metaforic tema canibalismului. O anume austeritate domină pelicula, filmarea este minuţioasă, ritmul voit lent imprimând tensiune dramatică. Niciodată explicit, unghiul de filmare suscită imaginaţia, obiectivul rămâne insinuant, nu dezvăluie senzaţionalul, nu iscodeşte sângerosul intrigii. Tocmai aici filmul respiră liber, detaşându-se de toate celelalte producţii (Cannibal Holocaust, Tăcerea mieilor, Hannibal) care au mizat pe exhibarea monstruosului. Caníbal - titlul filmului, foarte catchy, pare monstruos, dar tema canibalismului nu este decât o altă manifestare spontană a agresivităţii omului, o ciudată dorinţă de transgresare a interdicţiilor, explicabilă din perspectiva biologică, mitologică şi psihanalitică. Obsedanta temă a antropofagiei lansează imaginea originii fantasmei canibalice: teoria canibalismului începe printr-o ipoteză antropologică (*în Totem şi tabu, Freud emite ipoteza hoardei originare, a uciderii tatălui şi a consumării lui de către fii, urmărind identificarea cu modelul patern).

Dorind să reliefeze maleficul naturii umane, regizorul a decupat povestea prin acţiunile personajului Carlos, un tip singuratic, cu o profesie cât se poate de nomală (croitor), dar învăluit într-o aură de mister. Mereu surprins într-un ritm existenţial lent, banal, Carlos pare a duce o viaţă austeră. Întunecatul lui apartament, cu holuri strâmte, dominat de linişte şi ordine apăsătoare, îl aşteaptă în fiecare seară golit de orice urmă de viaţă; în bucătăria guvernată de o impresionantă panoplie de cuţite, Carlos prepară cu minuţiozitate întâlnirea erotică. Scenariul nu explorează biografia personajului; deşi pare a nu intra în sfera patologicului, Carlos suferă de erotophonophilie. Periodic, instinctul său sexual se manifestă parafilic, el ucide tinerele femei care îl atrag sexual, pentru că numai aşa le poate domina şi le poate poseda pentru totdeauna. Numai prin crimă şi prin antropofagie, Carlos atinge plăcerea. Desăvârşit întruchipat de actorul Antonio de la Torre, Carlos corespunde unui profil fizionomic masculin prin excelenţă. Crimele, tranşarea victimelor şi ingerarea cărnii lor nu-i trezesc lui Carlos nici sentimentul de culpabilitate, dar nici tremurul triumfului speciei asupra speciei. Carlos nu a depăşit dezvoltarea libido-ului din faza orală. Unica legătură carnală a lui Carlos cu tinerele femei este simbolizată prin ingestia lor la austera cină, alături de un pahar cu vin roşu. Alternând planurile de atenţie – viaţa lui Carlos şi viaţa religioasă a comunităţii – regizorul deschide povestea către ritual. Şi Freud, şi René Girard au analizat canibalismul drept act ritualic, considerându-l o versiune a sacrificiului. Consumarea femeilor care-i stârnesc lui Carlos sexualitatea reprezintă un act de comuniune rituală; Carlos îşi sacrifică lui aceste femei, posedându-le pentru todeauna. Asimilându-le, el pare a reedita odios euharistia. În mod constant asociat cu o anume voracitate, actul sexual începe odată cu identificarea victimei şi atinge apogeul în momentul asimilării ei. Satisfacerea pulsiunii erotice devine canibalică, fiind mereu fantasmatică. Plenitudinea extazului este fin decupată, perceptibile sunt senzaţiile (tactile, olfactive, gustative): degetele şi palmele lui Carlos ating tandru, ritualic trupurile neînsufleţite pe care le va asimila, se lasă sedus de mirosurile lor, până când alege o unealtă. Freud vorbeşte adesea despre simbolismul falic, masculin activ, al cuţitului, care este invariabil legat de sacrificare, dar şi de transformare, pentru că el modifică materia pasivă. Plăcerea resimţită prin diferitele obiecte contondente, croindu-şi trupurile spre sine, este abia perceptibilă. Numai detaliile de filmare trădează piquerismul personajului: alegerea unui anumit obiect, decuparea într-un cadru detaliu, apoi insinuarea acţiunii.

La nivelul peliculei funcţionează o estetică a dualităţii bine-rău, simbolic reliefată în diferitele straturi de compoziţie a scenariului: de la antagonismul trup-spirit, la dualitatea personajului principal masculin, de la existenţa dublă a femininului în viaţa sa (Aurora şi Alexandra / Nina), până la construcţia cadrelor (munte înzăpezit – mare, lumină-umbră) şi chiar la nivelul fundalului sonor (Bach, linişte apăsătoare sau sunete naturalist redate – motorul maşinii care duce trupurile spre tranşare, sunetul surd al toporului care taie picioarele uneia dintre victime, firul de sânge care picură grăbit şi obsedant într-un vas de metal, sfârâitul cărnii în tigaie, tăiatul fripturii, înghiţiturile). Carnea se asociază aici cu imaginea maleficului, în sensul în care Sf. Ioan vorbea despre carne drept simbol al poftei trupului. Fiind creat într-un spaţiu dominat de procesiuni periodice ţinute cu fast, filmul lui Cuenca devine o metaforă a naturii umane, dominată de dualitatea ei esenţială: sacru şi profan. Spiritul este târât către abis prin pofte, trupul robit păcatului.

Desăvârşita performanţă de imagine a lui Pau Esteve Birba este evidentă în secvenţele dominate de corpurile goale ale femeilor dorite de Carlos. Trupurile lor cu pielea fină şi translucidă, devin tulburătoare nuduri ce amintesc de picturile lui Tizian (Venus din Urbino), Giorgione (Venus adormită), Diego Velázquez (Venus la oglindă), Gustave Courbet (Femeie cu papagal), Paul Baudry (Valul şi perla), Gustave Doré (Andromeda). Nudul din Caníbal este tulburător nu pentru că dezvăluie, ci pentru că este imaginea unui trup inert, lipsit de apărare, sculptural perfect, sortit distrugerii. Ceea ce tulbură este dincolo de imagine: perturbatoare este ideea că acele femei devin pacheţele de carne în frigiderul lui Carlos.

Debutul Olimpiei Melinte este notabil, performanţa sa de a întruchipa două personaje (Alexandra / Nina) fiind remarcată de critici. Deosebit de expresivă, Olimpia Melinte abordează cu profunzime construcţia personajelor, atacând şi structura oarecum frivolă a Alexandrei, dar puritatea Ninei. Ivită în viaţa lui Carlos drept penitenţă, Nina este femeia care-i trezeşte lui Carlos conştiinţa. După ce o va cunoaşte pe ea, nimic nu va mai fi la fel în sufletul său.

Alături de laitmotivul muzical Cânta cucu-n Bucovina, nu este întâmplător că unica muzică este Bach (Missa în Si minor şi Concertul pentru clavecin). Dincolo de devotamentul creştin luteran al lui Bach, manifestat în numeroase lucrări de muzică sacră, dincolo de bucuria comuniunii cu divinul, muzica lui Bach pare să pună în ordine ceea ce viaţa nu reuşeşte. Pelicula se închide cu imaginea lui Carlos, dincolo de gratiile existenţei sale, condamnat a trăi cu propria sa conştiinţă, cu ochii larg deschişi, abandonat remuşcărilor şi penitenţelor. Dezvăluind povestea unui tip mai mult insensibil, decât psihopat, Caníbal este o profundă meditaţie asupra speciei umane, un film despre solitudine, dar şi un film despre credinţă şi despre puterea iubirii.

© 2007 Revista Ramuri