Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Pârloaga

        de Nicolae Prelipceanu

Vorba asta a căpătat în ochii mei o oarecare prestanţă abia din momentul, târziu, când am aflat numele unui pictor spaniol, Ignacio Zuloaga. Deci este posibilă şi combinaţia asta de sunete, mi-oi fi zis atunci, combinaţie care până în acel moment mi se păruse barbară. Snobismul pubertăţii mă va fi împiedicat să o folosesc mulţi ani la rând, preferând să spun, dacă venea vorba, terenuri nelucrate. Dar nu prea venea vorba, aşa că nu m-am mai gândit la ea, deşi ar fi trebuit să mi se impună odată cu peisajul dezolant care mi-a defilat de atâtea ori prin faţa ochilor mei de călător cu trenurile patriei ori chiar cu vreun automobil sau autocar, că din avion el se estompează.

Nu de mult, ajungând într-odimineaţă, mai târziu decât prevedea „mersul”, cu trenul la Timişoara, pârloaga şi-a ţâşnit sensurile spre ochii mei miraţi: cum, şi aici, în Banatul cel mult mai civilizat? Dar pârloaga nu dă replici, trebuie să ţi le dai singur. De 25 de ani, dar de fapt abia mai dincoace, unghiul nostru de vedere s-a schimbat, nu mai e cel mort din vremea dictaturii comuniste biruitoare şi pârloaga ni se înfăţişează altfel decât, să zicem, acum 30 şi ceva de ani. Atunci putea fi, la rigoare, chiar un fel de protest contra impunerii colectivizării, contra CAP-urilor, a IAS-urilor, a PCR-urilor, a Ceauşeştilor în ultimă analiză. Azi, contra cui mai protestezi lăsându-ţi pământul pârloagă?

Pentru un olandez sau un neamţ, pârloaga nici nu cred că mai există ca noţiune. În lipsa realităţii pe care să o denumească şi cuvintele se retrag, aşa cum se retrag oamenii la o anumită vârstă, şi mor. Nouă, încă, ne defineşte farnientele şi dezorganizarea. Pe noi nu ne vizează încă nici valurile de refugiaţi, mulţi strategici ca să zic aşa, din zonele de conflict ale ţărilor arabe. Pentru că noi nu avem nevoie de ajutor ca să ne lăsăm ţara să devină o pârloagă, cum va fi fost, înainte de a deveni ţară. Ăia, oalndezii, nemţii şi ceilalţi harnici organizaţi, trebuie aduşi de alţii în stadiul – anterior – de pârloagă şi cu asta se însărcinează valurile astea migratoare, pentru care, oricum, pâmântul nici nu e altceva decât o pârloagă, că doar n-o să cultivi deşertul. La noi, strada e pârloagă, nu că n-ar fi arată, e drept mai ales toamna, când vin ploile încep, vorba clasicului, arăturile adânci, de toamnă, dar putem lărgi puţin sensul cuvântului. Noi ne aruncăm singuri gunoaiele în jur, nu avem nevoie de ajutor şi nici de trecerea vandalilor moderni, noi suntem aceia, foarte capabili de autovandalizare. Limba vorbită azi pe străzile oraşelor noastre e şi ea buruienoasă, un fel de combinaţie bizară argou + limba veche de lemn + noua limbă de lemn, comportamentul public al oamenilor nu diferă mult de cel al buruienelor invadatoare, dacă nu eşti atent, a tuturor zonelor cât de cât cultivate, nu numai terenuri/ pământuri, ci şi spirite, caractere, persoane.

Dar la noi a apărut şi ceea ce aş putea numi superpârloaga, terenul necultivat, plin de buruieni, dar şi acoperit de gunoaie. Care, acestea din urmă, nu cresc acolo singure, ca buruienile, ci sunt aruncate de noi şi-ai noştri. Vorba noastră, sau a cui ne-o fi dăruit-o, nu ai nevoie de ceva, aruncă-l pe fereastră. Nu la gunoi, pe fereastră, afară, lângă zidul casei tale, pe stradă sau în curte. Puţini oameni au conştiinţa că orice petec de teren din ţara în care trăiesc este, de fapt, curtea lor şi că în curtea lor ar trebui să aibă grijă să nu fie depozitate gunoaiele. Dar această conştiinţă ar fi o dovadă de civilizaţie, o dovadă că suntem în Europa, nu în Uniunea Europeană, ci chiar în civilizaţia europeană, anterioară alcătuirii politice. Multă vreme am sperat că acolo şi suntem, multă vreme ne-am imaginat pe noi ca pe nişte europeni, fie şi aşa, mai marginali. Ne-am bătut cu pumnii în piept cum am ţinut noi, tot piept, invadatorilor, otomanilor şi tătarilor, dar acum, fără să fim încă invadaţi, ne purtăm ca şi cum am fi fost de mult.

Pârloagele sunt numai câteva dintre semnele exterioare de lipsă de respect, de autorespect, gunoaiele şi ele. Cât despre coruperea limbii străzii, neatenţia faţă de limba naţională manifestată la multe nivele, din cartiere şi până în Parlament, şi acesta e un semn al aceleiaşi lipse de respect de sine, în ciuda declaraţiilor fierbinţi de dragoste faţă de patrie, vorba lui Caţavencu, faţă de ţărişoara noastră. Dacă aş vrea să nu mai văd pârloagele ţării mele, dar nu sunt în această situaţie, ar trebui să zbor cu avionul chiar până la Chitila, chiar până la Ploieşti, nu mai vorbesc de Timişoara sau Cluj. Probabil asta fac cei care ne conduc, de aceea nu văd bârna din ochiul ţării, dar sunt, deseori, buni observatori ai paielor din ochii altor ţări.

Până una-alta, pârloaga redevine una dintre definiţiile noastre, ca ţară de pământ, ca oameni care trăim pe acesta fără să ne sinchisim.

© 2007 Revista Ramuri