Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Coborârea în infern

        de Ioan LASCU

Neavând prea multe informații despre proza lui Emil Mladin, i-am citit cu o relativă curiozitate ultimul roman intitulat Obsesia (Editura Cartea Românească, 2007). Apărut în proza românească târziu, la peste patruzeci de ani: debut în 1990, cu romanul Yesterday, scriitorul fiind născut în 1949, Emil Mladin a încercat să se impună cu alte câteva romane, dar și cu piese de teatru, ca dramaturg făcându-se cunoscut din 2002. Anno Domini 1989 (1991), Haimanaua (1994), Părintele Mavrodin (1996), Pedeapsa (1997), Champs-Elysées (1998), Ultima evadare (2004) alcătuiesc șiragul de romane de după debut, iar volumele Teatru (2002), Cașalotul (2006) și Avenida Populista (2007) i-au conferit și statutul de dramaturg, neglijat în ultima vreme de scriitorii noștri. A intrat în atenția criticii și a obținut și câteva premii literare, destul de semnificative. Răzvan Voncu nu a ezitat să-l încadreze „în paradigma lui Hermann Hesse”, după ce alți critici, cu puțin înainte, se gândiseră să „îl apropie de Hemingway sau de Jack London”. Răzvan Voncu își argumenta încadrarea pretinzând vag că Emil Mladin „nu ezită niciodată să se adreseze și conștiinței poziționale (?!) a cititorului”, iar aceia care îl alăturau lui Hemingway sau lui Jack London aduceau în sprijinul respectivelor afirmații „vigoarea sa epică”. Nu este întâia dată când tentația comparării unor autori în curs de afirmare, de valoare abia recunoscută în câteva cronici, cu nume mari din literatura universală îi frecventează pe foiletoniștii criticii românești. Personal aș arăta mai multă prudență față de asemenea comparații, mai ales că dintre cele trei nume enumerate mai sus două au fost încoronate cu Premiul Nobel pentru Literatură (Hermann Hesse în 1946, iar Ernest Hemingway în 1954). Complezența sau entuziasmul nu aduc prea bune servicii nimănui, în domenii unde timpul de așteptare, competitivitatea, dar și precauția și simțul relativului nu trebuie pierdute din vedere. Una este ca un autor sau altul, de anvergură medie, să cunoască, să aplice, să preia, unele metode și procedee de la autori de mare valoare care, mai mult ori mai puțin conștient, i-au impresionat, i-au influențat vizibil ori subtil, sau să stabilească, din întâmplare ori nu, unele asemănări cu aceștia. Cu totul alta este să le stai în preajmă sau să-i egalezi asemănându-te cu ei. Una este să pretinzi, tu, critic literar, că densitatea epică a cutărui scriitor de azi se apropie de aceea a unor Hemingway sau Jack London și alta este ca el să dea dovadă într-adevăr de o reală forță epică, ceea ce ni poate părea o noutate după atâtea și atâtea experimente textualiste. În definitiv, fără o demonstrație fondată pe un demers comparatist și pe o analiză dusă până la detalii, o astfel de afirmație poate fi cel mult o simplă impresie de primă lectură. Forță epică probează, slavă Domnului, atâția alți scriitori de certă valoare, mai de curând sau mai de mult timp consacrați în literatura română sau universală…

Trecând peste aceste considerente care nu cred că sporesc, în general, calitățile romanelor și, în particular, ale ultimului roman al lui Emil Mladin și aplecându-ne asupra Obsesiei lui, putem avea surpriza unei cărți cu ferme calități. O lectură atentă și o analiză imanentistă, din interiorul textului, ne relevă un prozator de autentică vocație, care știe bine ce face. Chestiunea ce rămâne discutabilă este dacă „face” îndeajuns. În afară de faptul că aș constata și nu i-aș reproșa, la prima vedere, ritmul foarte accelerat al povestirii – faptele se succed cu o rapiditate deseori sufocantă – sunt înclinat să vorbesc despre puterea scriitorului de a furniza, de a inventa sau de a transcrie, pe alocuri fără transfigurări, epicul, întâmplările și pățaniile de tot soiul prin care trece protagonistul său, Sorin Clejan. Aglomerarea de fapte și de dialoguri nu mai lasă loc nici unui comentariu, nici unei descrieri, nici unei divagații, nici unei paranteze anecdotice sau „culturale”, aproape nici unui recurs la trecutul personajelor. Epicul este pur și simplu mitraliat, romanul lăsând impresia că este scris „la foc automat”. Mai degrabă scenarizat decât construit după canoane care să-i îngăduie să fie așezat în termenii unor comparații cu Hemingway, Jack London, Hermann Hesse, romanul lui E. Mladin se sfârșește mai repede decât ar fi putut, fiindcă autorul ori nu are răbdare, ori nu știe încă să alterneze registrele. Sigur că se poate și așa, însă, în opinia mea, ceea ce rezultă este varianta prescurtată a unui roman ce putea căpăta mai multă greutate, amploare, complexitate, iar personajele nu mai erau lăsate în voia unui turbion epic ce le face să sufere de monomanie.

Graba aceasta are însă și părțile ei bune. Ritmul povestirii este într-atât de antrenant încât nu-ți permite să lași cartea din mâini; dinamismul aproape frapant al relatării, al succesiunii faptelor, fac cititorul să se simtă ca la vizionarea unui film de acțiune cu personaje picante. Repet, romanul Obsesia scris de Emil Mladin este punctul de plecare al unui scenariu cât se poate de nimerit pentru un film de actualitate, de sondare a unor medii cu aderență la spectatori (cititori) precum lumea locatarilor de bloc, a băieților de cartier fără nici o treabă, care se mulțumesc cu pierderea vremii și cu câte un chefuleț de ocazie, apoi a scandalagiilor, a infractorilor și a pușcăriașilor.

Totul se clădește în jurul unui singur personaj, Sorin Clejan, profesor de chimie și poet debutant. Destinul acestuia este liantul cărții. Dintr-un ins anodin și aproape inocent, Sorin Clejan devine, fără să se gândească, fără să aibă vreo clipă intenții insalubre, o victimă jalnică și un demon al disperării. Traiectul lui biografic este sinonim cu o prăbușire vertiginoasă în infern. Un fapt banal – o căzătură pe scări, urmată de un tratament corespunzător la un medic ortoped – declanșează degringolada satanică. Într-adevăr, generatorul de senzațional se ascunde tocmai în această distanță dintre banalitate și malefic. În loc să rămână un onest profesor de liceu și un debutant cu oarecare șanse, care să stârnească barem admirația și respectul vecinilor de cartier, Sorin Clejan este împins și se rostogolește amețitor de iute pe panta degradării. Trădat de soția sa, Clara, căreia îi sacrificase douăzeci de ani din viață și îi dedicase poemele de dragoste din placheta de debut, profesorul Clejan cedează mai întâi ispitei de a se amesteca printre „băieții de cartier”, chefuind, jucând interminabile partide de table și împrumutându-le jargonul de borfași. Adulterul Clarei cu medicul „ortopoid” Liviu Cristescu îl angrenează în cele mai oribile scandaluri, ajungând până la beții abrutizante, expulzare de la domiciliu, violență verbală și fizică, tentativă de omor și, în cele din la urmă, până la omucidere. Sorin Clejan este îngerul transformat în diavol. Pentru el, iadul este pardosit la propriu cu bune intenții, deoarece ajunge să comită cele mai abominabile fapte fără să vrea, fiind împins fie de soție, fie de anturaj, fie de Făt-Frumos, „iubitul” lui din închisoare, de o brutalitate și de o hidoșenie înspăimântătoare. Deși îi lipsește intenționalitatea răului, Sorin Clejan este împins conjunctural dar constant pe panta unor infracțiuni din ce în ce mai grave, iar persistența acestui mecanism face ca destinul său să devină previzibil: așa cum decurge înlănțuirea cauză-efect în mediile nocive pe care le străbate, personajul, în previzibilul lui, îngăduie să se întrevadă că autorul este acela care-l împinge mereu către mai rău. Autorul este așadar un demiurg care nu se poate ascunde. Din această pricină, romanul lui Emil Mladin este aproape unul tezist. Senzaționale sunt doar faptele, însă și acestea ușor de imaginat, având în vedere culminația lor: adulter, violență și scandaluri conjugale, divorț, beții, tentativă de omor, perversiune, crimă. În acest fel, senzațional conform programului, romanul este aproape schematic, obsesia odată „implementată” nelăsând loc decât unui șir de întâmplări perfect justificabile.

Croită dintr-un material de calitate, Obsesia lasă impresia de déjà vu, iar accelerația acțiunii, captivantă pentru un cititor superficial, conduce inevitabil la un abrégé romanesc al cărui subiect ar fi meritat o tratare mai amplă.

© 2007 Revista Ramuri