Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Sonata Gustav

        de Rose Tremain

(fragment)

Traducere din engleză de Veronica D. Niculescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2019

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

Rose Tremain, una dintre vocile pregnante ale romanului şi prozei scurte britanice contemporane, s-a născut în 1943 la Londra. A absolvit cursurile Universităţii East Anglia (unde a predat, mai târziu, creative wirting). A publicat romane şi volume de nuvele, dar este şi autoare de piese pentru teatru şi televiziune. Primul ei roman, Sadler’s Birthday, vede lumina tiparului în 1976. Îi urmează Letter to Sister Benedicta (1978), The Cupboard (1981) şi The Swimming Pool Season (1985), distins cu Angel Literary Award. Romanul Restoration (1989) câştigă, la rândul său, Angel Literary Award, fiind în acelaşi timp desemnat Sunday Express Book of the Year şi ajungând finalist al Booker Prize for Fiction. Romanul Sacred Country (1992) primeşte James Tait Black Memorial Prize şi Prix Fémina Etranger, iar Music and Silence (1999) este distins cu Whitbread Novel Award. În 2007, Rose Tremain primeşte Orange Prize for Fiction pentru romanul The Road Home. Între volumele de povestiri publicate de Rose Tremain se numără The Colonel’s Daughter and Other Stories (1984), The Garden of the Villa Mollini and Other Stories (1987), Evangelista’s Fan and Other Stories (1994), The Darkness of Wallis Simpson (2005) şi The American Lover (2014) şi Sonata Gustav (The Gustav Sonata,2016).

Un roman de mare forţă, care, deşi are ca fundal Al Doilea Război Mondial şi perioada de după, este de o acută actualitate. Care-i diferenţa dintre prietenie şi iubire? Ori între neutralitate şi angajament? Cum poţi depăşi trauma de a fi respins de mamă în copilărie? Gustave Perle creşte într-un orăşel liniştit din Elveţia profundă, unde ecourile războiului abia se fac simţite până într-o zi când tatăl său moare în chip misterios. Pentru el, atunci începe calvarul foamei, al lipsei dragostei materne, al frigului, sacrificiilor şi singurătăţii. O prietenie intensă cu un băiat evreu de vârsta lui, Anton Zwiebel, îi va marca trecerea de la copilărie la adolescenţă. Ajuns pianist, Anton nu va putea să răspundă sentimentului profund de iubire cu care Gustav îl copleşeşte.

 

Anton

Matzlingen, Elveţia, 1948

Anton a venit la grădiniţă primăvara, când încă era frig.

A intrat în clasă şi a rămas lângă uşă, plângând. Nici unul dintre copii nu-l mai văzuse pe acest băiat înainte. Una dintre educatoare, Fräulein Frick, s-a dus la el, l-a luat de mână, s-a lăsat în genunchi şi a început să-i vorbească, dar el nu părea s-o audă. Plângea în continuare.

Fräulein Frick i-a făcut semn lui Gustav. Gustav nu-şi prea dorea să fie el băiatul ales pentru a-l linişti pe acest copil care plângea, dar Fräulein Frick l-a îndemnat să vină la ea şi i-a zis lui Anton:

— El e Gustav. Gustav o să fie prietenul tău. O să te ducă la groapa cu nisip şi acolo puteţi să faceţi un castel împreună, înainte să începem lecţiile.

Anton a privit în jos spre Gustav, care era un pic mai scund decât el.

Gustav i-a spus:

— Mama zice că-i mai bine să nu plângi. Zice că trebuie să te stăpâneşti.

Anton a părut aşa de surprins să audă asta, încât a încetat brusc din plâns.

— Ia uite, a zis Fräulein Frick. Foarte bine. Deci, mergi cu Gustav.

Educatoarea a scos o batistă şi i-a şters obrajii lui Anton. Faţa băiatului era de un roz aprins, ochii îi erau nişte mari iazuri întunecate. Tremura din tot corpul.

Gustav l-a condus la groapa cu nisip. Mâna micuţă a lui Anton se simţea extraordinar de fierbinte. Gustav a zis:

— Ce fel de castel vrei să facem?

Dar băiatul n-a putut răspunde. Aşa că Gustav i-a dat o lopăţică şi a spus:

— Mie-mi plac castelele împrejmuite cu un şanţ. Începem cu şanţul?

Gustav a trasat un cerc şi au început să sape. În jurul lor s-au strâns alţi câţiva copii care se holbau la băiatul cel nou.

Înainte să apară Anton, Gustav nu avusese nici un prieten apropiat la grădiniţă. Era o fată care-l distra, pe nume Isabel. Ei îi plăcea să se suie pe măsuţele din clasă şi să sară de pe ele, aterizând ca o gimnastă, cu picioarele lipite şi braţele depărtate. Îşi aducea mereu la şcoală, într-o cuşcă de lemn, şoarecele pe care-l avea drept animal de companie, iar Gustav era unul dintre puţinii copii căruia i se permitea să mângâie şoarecele. Dar era prea obositor să te joci vreme îndelungată doar cu Isabel. Căci ea voia să fie Regina fiecărui joc.

Gustav avea să-şi amintească toată viaţa foarte limpede acea primă dimineaţă petrecută cu Anton. N-au vorbit prea mult. Era de parcă Anton era aşa de epuizat din cauza plânsului, încât nu putea vorbi. Se ţinea după Gustav peste tot şi stătea foarte aproape de el la măsuţa de lucru, se uita la ce făcea el şi încerca să îl copieze. Când Gustav l-a întrebat de unde venise, el a zis:

— Din Berna. Am avut o casă în Berna, dar acum avem doar un apartament în Matzlingen.

Gustav a spus:

— Locul unde stau eu e foarte mic. N-avem nici măcar masă în bucătărie. Voi aveţi masă în bucătărie?

— Da, a zis Anton, avem masă în bucătărie. Am vomitat pe ea la micul dejun, că nu voiam să vin aici.

Mai târziu, Anton l-a întrebat pe Gustav:

— Tu ai pian?

— Nu, a răspuns Gustav.

— Noi avem pian şi eu ştiu să cânt. Ştiu să cânt „Für Elise“. Nu partea rapidă, doar începutul.

— Ce-i „Für Elise“? a întrebat Gustav.

— Beethoven, a spus Anton.

Poate a fost imaginea lui Anton cântând la pian cu mâinile lui mici, sau poate faptul că Anton i-a zis că numele lui de familie e Zwiebel, un cuvânt care însemna „ceap㓠şi te făcea să-ţi fie milă de el; indiferent ce-o fi fost, Anton avea ceva care l-a făcut pe Gustav să simtă că trebuia să îl protejeze.

În ziua următoare, Anton plângea iarăşi la sosire. Gustav a văzut-o pe Fräulein Frick venind înspre el, dar el s-a pus în calea ei şi i-a zis că o să aibă el grijă de Anton. L-a dus la Masa de Ştiinţele Naturii şi i-a arătat viermii de mătase care erau crescuţi într-o cutie de alimente cu capac perforat. I-a zis:

— În cutia dinainte, găurile erau prea mari şi viermii de mătase ieşeau prin ele.

— Şi unde s-au dus? a întrebat Anton printre lacrimi.

— S-au dus peste tot, a spus Gustav. Am încercat să-i găsim şi să-i băgăm la loc, dar unii dintre ei au fost călcaţi. E scârbos să calci pe-un vierme.

Gustav l-a văzut pe Anton zâmbind, dar apoi ochii băiatului s-au umplut din nou de lacrimi şi el şi-a acoperit faţa cu mâinile.

Gustav a întrebat:

— De ce plângi?

Anton a spus, bâlbâindu-se, că plângea fiindcă şi-a pierdut prietenii de la fosta grădiniţă, din Berna.

— Au murit? a întrebat Gustav.

— Nu. Dar n-o să-i mai văd niciodată. Acum eu sunt în locul ăsta.

Gustav a spus:

— Păi, atunci mi se pare o prostie să plângi după ei. Mama ta nu-i supărată că plângi mereu?

Anton şi-a luat mâinile de pe faţă şi s-a uitat lung la Gustav.

— Nu, a răspuns, pentru că ea înţelege că sunt nefericit.

— Ei, a zis Gustav, mie mi se pare că e un pic cam aiurea. Acum eşti aici, aşa că n-ai decât să te-obişnuieşti.

A sunat clopoţelul, dând semnalul de începere a orelor de dimineaţă. Anton l-a urmat pe Gustav la una dintre măsuţele din clasă. În faţă le-au fost aşezate coli de hârtie glasată gri şi cutii cu creioane şi li s-a spus că, pentru începutul zilei, să deseneze ce doresc ei.

Lacrimile lui Anton au pătat încetişor hârtia, ca nişte stropi grei de ploaie, dar după cinci sau şase minute băiatul s-a oprit din plâns.

— Ce-o să desenezi? l-a întrebat pe Gustav.

— O s-o desenez pe mama, a răspuns el.

— Mama ta e frumoasă?

— Nu ştiu. E mama mea şi-atât. Lucrează la cooperativa de brânză, face Emmental.

Fräulein Frick a bătut în catedră cu o linie.

— Ştiţi regula, a zis ea. Când desenăm, nu vorbim. Vorbim în gând cu desenele noastre, nu unul cu celălalt.

Gustav voia ca, în desenul său, Emilie să stea aşezată la raftul din bucătărie, aşa că a desenat întâi raftul, o formă alungită suspendată în aer. L-a colorat în maro. Apoi s-a apucat de faţa lui Emilie, nu rotundă, ci de-un fel de formă lunguiaţă pe care nu ştia cum s-o facă. Şi-a dat seama imediat că ceea ce desenase era prea lunguiaţă. A ridicat mâna iar Fräulein Frick a venit la el şi Gustav a spus:

— Asta trebuia să fie o faţă, dar arată ca un cornet de îngheţată.

— Nu-i nimic, a spus Fräulein Frick. De ce nu desenezi chiar un cornet? Pune în el nişte îngheţată bună, de căpşuni.

Treaba asta era cumva amuzant㠖 faptul că Emilie Perle putea deveni dintr-odată un cornet. Gustav i-a şoptit lui Anton:

— Voiam să o desenez pe Mutti a mea, dar nu mi-a ieşit bine. Acum ea este o îngheţată.

Iar atunci l-a auzit pentru prima oară pe Anton râzând. Şi era un râs din acela irezistibil; trebuia să i te alături, aşa că brusc cei doi băieţi s-au pomenit că nu se mai puteau opri din hlizit. Gustav bănuia că Fräulein Frick îi privea severă, însă educatoarea nu le-a zis nimic, iar atunci când el a ridicat ochii spre ea – în sfârşit stăpânindu-şi râsul – a văzut că figura ei nu era deloc severă, ci mai degrabă blândă şi amuzată.

Gustav a ales un creion roz şi a mâzgălit nişte îngheţată pe cornet. Apoi s-a uitat să vadă ce desena Anton. Băiatul folosea doar un creion negru. Pusese o riglă mică pe hârtia glasată şi trăsese o linie pe toată lungimea acesteia. De-a lungul formei perfecte era o serie de linii negre de diferite mărimi. Gustav şi-a dat seama ce trebuia să reprezinte: era un pian.

Gustav i-a povestit lui Emilie despre râsul lui Anton. A spus:

— Îmi place să-l aud.

Seara, a început să se gândească ce poveşti amuzante ar putea inventa ca să i le spună lui Anton, ca să îi poată auzi râsul toată ziua. Iar atunci i-a venit o idee care l-a surprins – a hotărât să-i arate lui Anton comoara din cutia de ţigări. Avea să i-o arate fiindcă i se părea că Anton o să înţeleagă că este o colecţie care merita strânsă. Dar Gustav nu putea risca s-o ducă cu el la grădiniţă. Aşa că i-a spus lui Emilie:

— Putem să-l invităm pe Anton Zwiebel la ceai?

— Zwiebel? a zis Emilie. E un nume foarte ciudat.

— Ce să facă, aşa-l cheamă, a zis Gustav.

— Da. Dar numele sunt importante. Când l-am cunoscut pe tatăl tău şi mi-a spus că numele lui de familie este Perle1, m-am gândit ce frumos este şi că mi-ar plăcea să devin Frau Perle.

Gustav a înălţat privirea spre mama lui. Ea tocmai îşi desfăcea părul rar de sub basmaua roşie cu care şi-l ţinuse legat la muncă şi şi-l lăsa liber în jurul feţei. Apoi şi l-a netezit şi aranjat cu mâna, de parcă atunci, pe loc, s-ar fi pregătit iarăşi pentru acea primă întâlnire cu un bărbat pe nume Erich Perle.

— Putem să-l invităm într-o miercuri? a întrebat Gustav. Când nu lucrezi decât jumătate de zi.

— Anton Zwiebel. Uite că n-am mai auzit niciodată de-un asemenea nume. Dar da, îl putem invita – dacă sunt de acord părinţii lui. Aş putea să fac o Nusstorte2, asta dacă reuşesc să găsesc nuci în la vremea asta…

— S-ar putea să nu-i placă nucile.

— Treaba lui. Dacă nu-i plac, să nu mănânce Nusstorte.

Până când a fost făcută invitaţia la ceai, era deja spre sfârşitul primăverii. S-a stabilit că Anton o să vină pe jos cu Gustav de la şcoală până pe Unter der Egg, iar tatăl lui îl va lua de la apartamentul lui Emilie la ora şase. Tatăl, din câte reieşea, era un bancher care lucrase pentru o mare bancă naţională în Berna, iar acum lucra pentru o filială mai mică a acelei bănci, în Matzlingen. Motivul pentru care se mutaseră nu se ştia. Tot ce spusese Anton era că toţi membrii familiei duceau dorul traiului în Berna. Herr Zwiebel, bancherul, ducea dorul băncii mari; Frau Zwiebel, care era casnică, ducea dorul magazinelor minunate, iar Anton ducea dorul vechilor săi prieteni.

În fiecare lună mai, în curtea din spatele apartamentului înflorea un cireş alb. În această primăvară, a anului 1948, probabil din cauză că la sfârşitul iernii plouase cu regularitate, florile cireşului erau atât de multe, încât ramurile copacului atârnau grele spre pietrele din curte.

Fereastra lui Gustav, unde se juca el cu trenuleţul de tinichea, dădea spre cireş, iar el vedea cum locatarii care intrau şi ieşeau din clădire pe acolo se opreau aproape invariabil şi rămâneau privind copacul, cu încărcătura sa de frumuseţe, iar uneori se întindeau spre el, de parcă s-ar fi întins, plini de dor, spre o persoană pierdută. Emilie a spus că mai demult fuseseră cireşi în faţa clădirii, pe tot Unter der Egg, însă fuseseră scoşi, iar acum nu mai era decât acesta, din curte. A spus:

— Copacul e special pentru oameni fiindcă a rezistat transformărilor – aşa cum se pare că reuşesc anumite lucruri.

— Ce lucruri? a întrebat Gustav.

— Păi, uite, a spus Emilie, ca acel câine alb pe care mi l-ai arătat tu pe grămada de moloz din Berlin. El supravieţuise.

— Ai zis că poate şi-a găsit un stăpân bun sau poate c-a murit de foame.

— Ştiu că aşa am zis. Dar important e că atunci când în jurul lui totul era distrus, el a mai supravieţuit o vreme. A rezistat.

Şi a sosit după-amiaza de miercuri, a ceaiului. Lui Gustav i-a făcut plăcere să vină pe jos acasă, prin soare, cu Anton. Era mândru, într-un fel pe care nu-l putea explica.

Atunci când Anton i-a fost prezentat lui Emilie, Gustav a văzut că mama lui l-a privit mai mult decât se uita de obicei la oamenii pe care-i întâlnea pentru prima dată, iar Gustav s-a întrebat oare la ce se gândea. Ea a spus:

— Tu şi Gustav o să mergeţi să vă jucaţi o vreme în camera lui, iar apoi o să servim ceai şi Nusstorte. Sper că-ţi place Nusstorte.

— Nu ştiu ce este, a zis Anton.

— Ah, a spus Emilie. Păi, o să-ţi explice Gustav.

S-au dus în camera lui Gustav, unde, la ora aceasta din zi, soarele îşi trimitea razele înclinate prin cameră, iar Gustav a zis:

— Nusstorte e un fel de plăcintă, un blat cu caramel şi nuci.

Dar Anton nu asculta. Stăteau în picioare lângă pervaz, lângă trenuleţul de tinichea, iar Anton se uita lung jos, la cireşul alb. A întrebat:

— Putem să mergem acolo?

— Să ne jucăm în curte?

— Vreau să văd copacul ăla.

— E doar un cireş, a spus Gustav.

— Şi nu putem să mergem acolo?

— Va trebui s-o rugăm pe Mutti.

Emilie a spus:

— Bine, dar vin şi eu cu voi. Nu vreau să faceţi gălăgie pe scări. Sper că n-ai uitat că Herr Nieder e foarte bolnav, Gustav.

— Herr Nieder e vecinul nostru, i-a spus Gustav lui Anton. E pe moarte.

— O, a făcut Anton. Are pian?

— Nu ştiu. Are, Mutti?

— Pian? a zis Emilie. De ce întrebi?

— Păi, a spus Anton, dacă are i-aş putea cânta „Für Elise“.

— S-ar putea să nu vrea să îi cânţi „Für Elise“, a zis Gustav.

— Ar vrea. Tuturor le place să cânt asta.

— Da, dar nu acum, a spus Emilie. Haideţi să coborâm în mare linişte, da?

Aşa că au ajuns în curte, iar Anton s-a uitat lung la cireş, cu ochii lui negri larg deschişi. A fugit spre copac şi a început să sară într-un picior şi apoi în celălalt, iar apoi să ţopăie scoţând mici ţipete de bucurie.

Gustav stătea foarte liniştit, privindu-l pe Anton. Şi-a dat seama că era o anumită legătură între bucuria lui Anton la vederea cireşului înflorit şi plânsul lui de dimineaţa devreme la grădiniţă, dar nu putea spune exact care. S-a dus spre prietenul lui, l-a luat de mână şi-au început să ţopăie împreună în jurul copacului, dându-i roată iar şi iar şi râzând până şi-au pierdut răsuflarea. Gustav n-avea habar de ce ţopăie, dar ştia că Anton ştie, iar asta părea să fie suficient.

Unul sau doi locatari din bloc au trecut prin curte şi s-au oprit ca să zâmbească la cei doi băieţi care dansau în jurul cireşului bătrân. Mai târziu, după ce Anton plecase acasă, Emilie a spus:

— Bănuiesc că la Berna n-or fi cireşi. Nu prea-mi vine să cred, dar cine ştie. Poate că n-a mai văzut nici unul înainte, nu?

— Nu ştiu, a zis Gustav.

— Cred că-i băiat bun, a zis Emilie, dar sigur este evreu.

— Ce înseamnă evreu? a întrebat Gustav.

— Ah, a zis Emilie. Tatăl tău a murit încercând să salveze evreii.

Nusstorte

Matzlingen, 1948

La sfârşitul anului, Gustav şi Anton au terminat grădiniţa. Amândoi aveau şase ani.

Au fost daţi la aceeaşi şcoală din Matzlingen, aflată foarte aproape de biserica unde Gustav şi Emilie făceau curăţenie în fiecare sâmbătă. Şcoala se numea Academia Protestantă Sankt Johann şi funcţiona într-o clădire veche, cu ecou – tencuială de ipsos peste piatra veche – cu storurile vopsite într-un roşu închis şi o uşă grea, împodobită cu fier forjat. Avea un acoperiş ascuţit, unde se odihneau uneori porumbeii.

Lui Gustav îi era dor de grădiniţă; de masa cu Ştiinţele Naturii, de groapa cu nisip, de desenele copiilor care acopereau pereţii. Locul acela avusese o anumită seninătate, în clase se simţea un soi de libertate, de parcă dincolo de ferestre ar fi fost păşuni, păduri şi râuri largi, nu străzi obişnuite. În schimb, Şcoala Protestantă Sankt Johann era întunecată, iar clasele erau pustii. Lui Gustav îi era frig acolo. Celelalte clădiri din jur păreau să se înghesuie asupra sa.

Şcoala era plină de-un zgomot ciudat, continuu.

— O să te-obişnuieşti cu timpul, a zis Emilie. N-ai altă variantă.

El abia aştepta sâmbetele, când se duceau să facă curat în biserică şi putea sta cu Emilie toată ziua. Ea se oprea din cititul revistelor şi îl ajuta pe Gustav la teme. Dar asta rareori mergea bine. Ea îi spunea că lecţiile făcute de el erau lamentabile – „atât pot spune, Gustav. Lamentabil.“

La matematică nu stătea tocmai rău. Numerele aveau un ceva care i se părea liniştitor. Dar ştia că stă prost cu cititul, iar scrisul îi este nesigur. Uneori, ea îl plesnea peste încheieturile degetelor cu o riglă. Spunea:

— Dacă era taică-tău aici, el te-ar fi pedepsit mult mai aspru.

El se străduia cât putea – de dragul lui Emilie, de dragul „standardelor înalte“ cerute copiilor în Elveţia – dar îşi dădea seama că eforturile lui nu dădeau rezultatele care i se cereau. Gustav deja deplângea prima parte a copilăriei, când nu trebuia decât să aibă grijă de lucruri: să hrănească viermii de mătase cu frunze de dud şi să le vorbească oamenilor din trenuleţul său.

De câteva ori, Gustav o întrebase pe Emilie dacă poate să vină iarăşi Anton pe la ei la ceai, iar Emilie spusese că da, însă ori de câte ori el propunea o zi anume, ea zicea imediat că nu era o zi potrivită.

— Adevărul este, a spus ea în cele din urmă, că apartamentul ăsta-i prea mic pentru doi copii.

— Ba nu este, a zis Gustav. N-a fost prea mic data trecută.

— Da, bine, dar de ce nu inviţi şi un alt băiat? Doar ai şi alţi prieteni în afară de Zwiebel ăsta, nu-i aşa?

Gustav s-a uitat lung la mama lui. Ea terminase cu spălatul şi îşi împăturea şorţul, şi l-a tot împăturit, iar şi iar, până când şorţul de bumbac a devenit mic şi tare ca o pană de lemn în mâinile ei.

— Anton e singurul prieten de care chiar îmi place, a spus Gustav.

Emilie a despăturit şorţul şi l-a agăţat într-un cârlig în dosul uşii. A oftat şi a zis:

— Foarte bine. I-a plăcut Nusstorte?

— Cred că da.

— Bun. Invită-l miercurea viitoare. O să fac iarăşi.

Anton a părut încântat de invitaţie. Apoi, în ziua în care a venit Anton la ceai, Nusstorte n-a ieşit tocmai bine.

Era o delicatesă pe care Emilie se lăuda că o poate găti şi „cu ochii închişi“. Dar în după-amiaza aceea aluatul s-a ars pe la margini şi caramelul era prea gros, ca o caramea.

Emilie nu s-a scuzat. A trântit farfuria cu Nusstorte pe raftul din bucătărie înghesuit, lângă un ceainic, a tăiat furioasă câteva felii, apoi şi-a aprins o ţigară şi şi-a întors faţa dinspre Gustav şi Anton, ca să fumeze.

După ce a terminat ţigara, s-a întors spre Anton şi a zis:

— Nu ne-ai spus nimic despre tine data trecută. Cu ce se ocupă tatăl tău?

Anton se străduia să-şi mănânce felia de Nusstorte, dar era destul de greu. A băgat mâna în gură, a scos cocoloşul de aluat lipicios şi l-a pus pe farfuria sa.

— E bancher, a răspuns.

— Ce maniere urâte, a spus Emilie Perle, strâmbându-se la îmbucătura de Nusstorte. De cât timp eşti în Elveţia?

— Ce aţi spus, Frau Perle? a întrebat Anton.

— Te-am întrebat de cât timp e familia ta în Elveţia.

— Nu ştiu.

— Zwiebel e mai degrabă nume nemţesc, nu elveţian. Poate c-aţi venit din Germania în timpul războiului?

— Nu ştiu. Nu cred.

— Sau din Austria? Cu ajutorul altora, poate? Bănuiesc că ştii că mulţi oameni, ca tatăl lui Gustav, au ajutat familiile persecutate din Germania să-şi facă o viaţă nouă în Elveţia. Poate că şi familia ta a fost ajutată în acest fel?

Anton se uita lung la Emilie. Ea fuma altă ţigară, suflând fumul spre fereastra deschisă. Anton şi-a întors privirea dinspre ea, către Gustav.

— Putem să mergem să ne jucăm acum? a întrebat.

— Îţi aminteşti Germania? a insistat Emilie.

Anton a scuturat din cap. Gustav a văzut că se înroşise la faţă, aşa cum i se întâmpla ori de câte ori îi venea să plângă. Îşi dădea seama că, cine ştie cum, această conversaţie ciudată despre Germania avea legătură cu tarta ratată.

În camera lui Gustav, Anton s-a aşezat pe patul îngust şi s-a uitat la scrinul de lemn, la scaunul Biedermeier, la preşul din fâşii colorate, la coşul de gunoi metalic şi la harta ţinutului Mittelland – singurele obiecte care se aflau în mica încăpere. Nu a spus nimic.

Gustav a rămas în picioare la fereastră, împingându-şi trenul înainte şi înapoi. Preţ de câteva minute, în cameră a fost linişte, iar această linişte Gustav a resimţit-o ca pe-un fel de suferinţă. A deschis fereastra, sperând să aud㠖 aşa cum se întâmpla uneori – uguitul porumbeilor de pe acoperiş. Sunetele scoase de animale sau păsări pot fi uneori o alinare. Dar nu se auzea nici un porumbel. Gustav s-a dus la scrin şi a scos cutia de ţigări în care se afla „comoara“ lui. A adus cutia la pat şi a aşezat-o lângă Anton.

— Ia uite, i-a spus. Am vrut să ţi-o arăt data trecută. E comoara mea.

Anton şi-a îndreptat atenţia spre conţinutul cutiei. Era încă roşu la faţă şi Gustav a văzut cum o lacrimă îi alunecă pe obraz. Ştia că trebuie să spună ceva, dar habar nu avea ce.

1Perlă (germ.).

2Tartă cu nuci (în germană în original).

Nr. 01 / 2019
Şedinţa Consiliului Uniunii Scriitorilor din România din data de 7 decembrie 2018

Premiile Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2017

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

La steaua, aceea, prin diverse dioptrii
de Gabriel Coșoveanu

Şedinţa Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România din data de 6 decembrie 2018

Marii oameni de acţiune ai lumii (2)
de Gheorghe Grigurcu

vitrina cărților

Note la Paradisul dantesc citit de Patapievici
de Adrian Popescu

Generații sacrificate
de Nicolae Prelipceanu

Despre populisme în România. Din toate câte nimic
de Mihai Ghițulescu

O capodoperă: Călăii. O istorie mondială a comunismului
de Cristian Pătrășconiu

Frânturi de realitate
de Aura Dogaru

„Un gând trist care dansează”
de Simona Preda

Călătorii sub semnul dorinței de „civilizație” și „modernizare”
de Daniela Micu

Poveste de dragoste în ritm suprarealist
de Gabriel Nedelea

Fântâna iluziilor
de Gabriela Gheorghișor

Eminescu nu este un poet depășit, noi suntem depășiți de el și trebuie să-l ajungem din urmă
de Alex Ștefănescu

Palincă de inimă albastră
de Dumitru Ungureanu

vitrina cărților

Iubire și sori și stele
de Daniela Firescu

Raportul poetului cu sine
de Dan Ionescu

Poezie
de Alexandra Maria Bogdan

Mutilatul
de Ion Munteanu

Lucian Blaga, critic subtil al epocii comuniste
de Toma Grigorie

Unde ne sunt cititorii? (1)
de Mircea Gheorghe

Ravagiile pasiunii și ale speranței
de Viorica Gligor

Strălucirea onctuoasă a duplicității
de Gabriela Rusu-Păsărin

Sonata Gustav
de Rose Tremain

Florin Mitroi /Ani de Zile
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri