acasă caută arhivă despre noi redacția contact

Poezie

de Dumitru Chioaru

MĂRUL OPRIT

În camera plină cu cărţi

îmi amintesc versurile lui Borges:

„Eu îmi închipuisem paradisul

în chipul unei biblioteci enorme” –

nimic nu se mişcă în jur

doar mîna mea luînd

cîte o carte din raft

ca şi cum aş culege un măr –

într-un colţ al tavanului

tainic îşi întinde pînza

un negru păianjen

– nu sînt singur aici –

păianjenul îmi împînzeşte privirea

(voi orbi ca Borges!)

sau poate eu sînt păianjenul

care-şi ţese lumea din litere?

un Robinson naufragiat

pe o insulă de hîrtie pe care

totul s-a scris –

mîna mi se retrage speriată

de veşnicia cărţilor necitite

ca un blestem al mărului oprit

în gîtul lui Adam.

                       

UN ALBUM DE ANATOMIE

Un album de anatomie

a corpului uman

stă deschis pe măsuţă alături

de o vază cu flori imortele

şi cana de cafea  acoperită

c-un şervet alb de pînză

– picătură de dezgust faţă de lumea

ca parodie a artei! –

peste imaginile organelor de carne

s-a aşternut praful

(sau cenuşă?)

îl şterg uşor cu şervetul

ca şi cum eu însumi aş face

o baie rituală rememorîndu-mi

fiecare celulă înmuiată în sînge

pînă noaptea trupului îmi pare

cerul înstelat –

scutur şervetul de praf tresărind

în faţa scheletului întipărit

adînc în pînza lui.

 

PARIS DE SEARĂ

Pe cheiul Senei privind în valuri

mă regăsesc cărunt şi-ncercănat

– arunc o piatră să-mi dizolv prezenţa –

turist prin visul meu de-o viaţă

am bătut la pas grădini şi bulevarde

vrăjit de catedrale şi muzee

 şi recules la cafea pe-o terasă –

parcă aş trăi altă viaţă

printre poeţi şi pictori blestemaţi

să guste nemurirea-n cafenele

şi să-şi sfîrşească zilele în Sena –

dar un refuz îmi dă tîrcoale:

nu voi muri-n Paris pe-o zi cu ploaie

răstălmăcesc un vers mai trist ca niciodată

în poemul meu atît de zadarnic

– am pierdut şi vecernia de la Notre Dame –

buchiniştii încuie cărţi vechi în lăzi de tablă

pe Sena se luminează vapoare

cu pasageri gălăgioşi – poeţii

dorm duşi în Montparnasse şi în Montmartre

mă uit în palma mea de om din Est:

picuri de ploaie strălucesc pe liniile ei subţiri

 se şterg ca nişte graniţe din minte –

 e prea tîrziu, Paris,

pentr-un absent al vieţii?