Pastel într-un orăşel de la frontiera maghiaro-română
Am ajuns în orăşelul acela când teii în floare
vărsau hohotitoare miresme fără sfârşit
şi mierlele cântau absolut.
Casele erau îngropate-n verdeaţă,
iar liniştea trecea pe străzi ca o femeie de-o frumuseţe răpitoare
sau ca o armată învingătoare -
oricum, intra în inima mea hotărâtă să-şi ridice casă acolo.
Am nimerit într-o altă lume? Există? m-am întrebat.
Dar n-am apucat să-mi răspund,
că trupul fulgerător mi s-a dizolvat
în melodia îmbătătoare a mierlelor,
în mireasma tare, de rai, a teilor.
Iar îngrijorările şi cele câteva gânduri,
care au rămas netopite,
mi le-a luat apa năvalnică a liniştii
şi le-a dus departe, până s-au pierdut.
Nu mi-a părut rău: acolo,
în cânt, în mireasmă şi linişte,
oricum,
greoaie, făptura era de prisos.