Volumul de proză scurtă Revărsatul zorilor (Editura Trei, 2025) de Iulian Bocai se citeşte ca un roman. Cele „Opt poveşti de dragoste şi dorinţă“ nu au structura clasică a povestirilor, sunt un continuum fluid, de aceea graniţele titlurilor par pur formale, toate sunt construite pe tehnica rememorării şi naratorii au, de fapt, aceeaşi voce (plus detalii de biografie comune). S-a spus că e o bioficţiune (dar poate că nici nu contează asta). Interesant în volum e amestecul insolit de autenticism şi estetizare, de relatare nudă realistă şi interpretare/ reflexivitate, de senzualitate şi luciditate. Perspectiva naratorială îmbină cruzimea cinică, înţelegerea umanului cu toate ale lui şi tandreţea melancolică.
Ultraconservatorii ar azvârli cât colo volumul (care are,
printre altele, şi tema bisexualităţii), însă Iulian Bocai nu scrie de pe
meterezele vreunei ideologii, nu face militantism, ci literatură de bună
calitate. El scrie din interiorul omenescului, al căutării de sine a fiinţei
umane pe drumul maturizării. Cel mai mult m-a atras tema singurătăţii, văzută
şi ca disponibilitate pentru tot felul de experienţe (unele scandaloase pentru
spiritele cuminţi), dar şi ca sfâşiere dureroasă. Nevoia de dragoste, de
intimitate e concurată de o frică la fel de mare de apropierea de celălalt. În
plus, pare că oamenii, oricât ar fi de apropiaţi, rămân întotdeauna
despărţiţi de o membrană translucidă, invizibilă, de parcă atingerea nu e
niciodată completă, de parcă nu poţi scăpa niciodată de senzaţia de
singurătate. Aşa cum relaţiile interumane, de dragoste sau de prietenie, stranii,
contorsionate şi fragile, stau mereu la un lat de palmă de sabia sfârşitului:
„Dar trăiesc şi cu sentimentul că există mereu ceva la marginea lumii, chiar în
afara câmpului vederii mele, care ameninţă să ucidă orice iubire şi că lucrul
ăsta, fiinţa sau starea, spre deosebire de noi, nu se grăbeşte niciodată, ci
aşteaptă doar ezitarea, certurile, răzgândirea, furia întâmplătoare a unei zile,
ca să-şi strecoare degetele în această mică spărtură, s-o facă mai mare şi să
distrugă dinăuntru onestitatea curată pe care ne înălţăm, ca pe nişte tocuri,
ca să ajungem să ne privim unii pe alţii în ochi fără teamă. Şi cum vindeci aşa
ceva? Asta aş vrea să ştiu“ (Melodramă cu apocalips). Mare parte din
lumea povestirilor îmi este familiară (aceaşi Oltenie a copilăriei şi
adolescenţei mele), chiar mi-am adus aminte de discotecile anilor ’90, de gura
satului/ orăşelului de provincie etc.
Valenţele cinematografice ale naraţiunii fac posibilă
analogia cu biopic-uri celebre ca Amarcord sau Č stata la mano
di Dio. Iulian nu e o vedetă internaţională (ca Fellini ori Sorrentino),
dar e un (încă) tânăr scriitor ambiţios, ca şi protagonistul din volum, care,
cu toate greutăţile şi poticnelile, nu a abandonat dorinţa fierbinte de a fi
scriitor.