Dacă ar fi să fac un top personal al poeziilor lui Eminescu, cred că Melancolie ar fi pe primul loc. Dincolo de importanţa marilor sale poeme filosofice şi vizionare, pe care le receptez acum mai degrabă intelectual, Melancolie rămâne relectura cu aceeaşi proaspătă, mereu reînnoită, emoţie estetică. Bacovia, Arghezi şi Blaga au, fiecare, câte o Melancolie, însă, în acest caz, ontogenia surclasează clar filogenia. Pe lângă poemul eminescian, Melancoliile lor (la Bacovia, autumnală şi zgomotoasă, la Arghezi, erotică, la Blaga, mai complexă, extinsă neoromantic la „Imensa lume“) par scrise de nişte poeţi începătornici.
Melancolie este o construcţie poetică paradigmatică pentru felul în care Eminescu reuşeşte să rupă convenţia romantică, traversând şi contopind câteva vârste lirice. Poemul debutează ca o meditaţie romantică tipică, descrierea metaforică a unui cadru nocturn hibernal, dominat de motivul selenar (e interesantă şi variaţia de gen feminin-masculin: „Regina nopţii moartă“, „Adorat şi dulce al nopţilor monarc“). „Ţintirimul singur cu strâmbe cruci“ şi „Biserica-n ruină“, „Tristă, pustie şi bătrână“ trimit la literatura preromantică a ruinelor, dar şi la atmosfera gotică, stranie şi terifiantă, bântuită de elemente supranaturale şi de vibraţii misterioase: „O cucuvaie sură pe una se aşează,/ Clopotniţa trosneşte, în stâlpi izbeşte toaca,/ Şi străveziul demon prin aer când să treacă,/ Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei sale/ De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale“. (Fără nicio legătură directă, imaginea bisericii dărăpănate îmi reaminteşte o secvenţă din Nostalgia lui Tarkovski, cu ruinele catedralei părăsite.) Partea a doua a Melancoliei ar putea plasa, într-adevăr, poezia în proximitatea simbolismului, prin corespondenţa dintre universul exterior, pustiit şi degradat, şi planul interior morbid, al minţii şi al inimii unei fiinţe dezabuzate, în plin proces de destrămare: „Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici –/ Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,/ Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas/ Abia conture triste şi umbre-au mai rămas./ În van mai caut lumea-mi în obositul creier,/ Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier;/ Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,/ Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu“. Prin ultimele şase versuri Eminescu face însă un salt extraordinar, fără nicio plasă de siguranţă, în golul sfâşietor al alienării moderne. Simplu, direct, fără învăluiri metaforice, podoabele stilistice fiind deja inutile: „Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură/ Încet repovestită de o străină gură,/ Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost./ Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost/ De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult/ Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult“. Autoscopie de clinician, care priveşte cu detaşare (aproape ironică) boala şi moartea sufletească. Propoziţia de încheiere a preluat-o şi Ion Mureşan, ca un refren intertextual reverenţios, „Şi e atât de frumos de parcă-am murit demult“, în poemul Şi e atât de frumos, acoperit de umbra melancoliei eminesciene (din volumul Introducere în poezie, Editura Charmides, 2023). Trecând peste forma învechită a unui verb („Cură“, folosită însă din motiv de rimă), fragmentul final din Melancolie parcă ar fi fost scris ieri, fiind, de fapt, atemporal de tulburător. Şocant ca prăbuşirea unui meteorit. De altfel, Justine din Melancholia lui Lars von Trier ar fi putut rosti liniştită: „Parc-am murit de mult“.
M-am gândit la Eminescu nu numai pentru că în ianuarie este ziua lui consacrată, ci şi cu prilejul dezbaterilor despre noua programă de Limba şi literatura română la liceu. Văzând dispreţul unor combatanţi la adresa antecesorilor din perioada veche şi premodernă, m-a cuprins, fără să vreau, melancolia. O remarcabilă nobleţe de spirit a avut Eminescu în Epigonii, făcând elogiul înaintaşilor, deşi le ştia foarte bine limitele estetice. O literatură ca a noastră, fără „Capi de serie“, care nu a iniţiat curente literare, nu a inventat modele, ci le-a importat/ adaptat, care s-a grăbit la un moment dat să „Ardă etape“, care a suferit traumele istoriei etc. (mimetică, periferică sau cum vrem să-i mai spunem), nu poate fi cartografiată fără referinţe la un minimal context cultural internaţional. Cu toate acestea, dincolo de orice discuţii pedante, disciplina de studiu în şcoală (încă) este Limba şi literatura română. Nu e nici Literatura comparată, nici Literatura universală (disciplină separată, la profil uman), nici Literatura transnaţională, nici Literatura actuală. Asta par să uite destui comentatori, specialişti sau doar chiţibuşari de facebook. Eventual, nemulţumiţii pot cere schimbarea planului de învăţământ, dacă limba şi literatura română (cu istoria lor dificilă) nu le (mai) plac (că tot se vorbeşte obsesiv despre criteriul plăcerii, în fapt, extrem de versatil). În plus, perspectiva diacronică permite cunoaşterea evoluţiei formelor literare şi reliefarea unui canon estetic. Dar tocmai cu valoarea estetică se războiesc mulţi dintre cercetătorii literari de azi. Ei instrumentalizează literatura în scopuri ideologice sau sociologice (de parcă analiza/ interpretarea unor reprezentări literare ar duce la concluzii ştiinţifice irefutabile despre istorie şi societate). De aceea, abordarea tematică le vine mănuşă. Esteticul nu a fost niciodată şi nici nu poate fi o categorie cu desăvârşire pură, pentru că literatura de calitate este şi un mijloc de înţelegere a umanului şi a lumii, înglobând, fireşte, şi problematizarea altor valori (sociale, ideologic-politice, morale, religioase). Literatura este, într-adevăr, cea mai bună şcoală de umanism, dar nu la modul normativ, doctrinar, reţetar. Eludând valoarea estetică, textele vor deveni simple pretexte pentru educaţie ideologică, civică, morală, religioasă (variabile după „Principalul Istoriei“, în termenii lui Nemoianu, din O teorie a secundarului, care poate fi acum progresist, iar mâine, ultraconservator). Dacă încărcăm literatura cu mai multe funcţii decât poate duce, îi vom anula, până la urmă, identitatea. Nu există deja alte discipline curriculare pentru educaţie sistematică de tip civic, moral, religios, economic, juridic etc.? Nu mai insist, alături de orice programă sunt decisive competenţa, creativitatea, carisma profesorului de la clasă, precum şi modalităţile de evaluare de la bacalaureat.
Revenind la Mihai Eminescu, nici nu ştiu ce e mai rău în privinţa lui: „Deliraţiile la geniu“ şi închinarea ca la sfintele moaşte ori puseurile cancel culture. Eminescu a fost un om viu, nu vreun mortificat preţios, trăind cu voluptate atracţiile, uneori păcătoase, ale viului, şi ar râde homeric de tămâierile pe care i le fac unii urmaşi. De altfel, poetul a avut suficientă autoironie încât să se „Demitizeze“ în avans, de pildă, în poemul Din Berlin la Potsdam. Lecturile critice, iar nu sanctificarea, îl menţin în continuare provocator şi contradictoriu, scânteietor în zonele înalte ale operei sale literare şi pătimaş imprudent, supus greşelii, în sfera jurnalisticii politice. Asta nu ne împiedică însă a-i admira calităţile caracterului: „Statornicie în credinţă şi sentimente, tenacitatea zidirii până la capăt, trăire în numele unui ideal, departe de interesul meschin şi imediat“ (Eugen Negrici, în Iluziile literaturii române, Cartea Românească, 2008).