Cel mai ambiţios muzeu dedicat antichităţii construit în generaţia noastră este al-Mathaf al-Mişri al-Kabir, Marele Muzeu Egiptean, deschis în iarna asta chiar lângă Cairo. (Propria pagină de web îl alintă cu acronimul anglo-saxon GEM, Grand Egyptian Museum.) Chiar şi printre muzee în general nu prea poate fi comparat, în ultimii 50 de ani, decât cu Luvru-Abu Dhabi şi cu Tate Modern din Londra. Las aici câteva gânduri după vizită; e drept că nu sunt egiptolog, dar pentru orice arheolog Egiptul este, măcar în copilărie, o stea polară. Şi deşi colecţiile româneşti de antichităţi egiptene sunt foarte modeste, siturile dobrogene oferă multe obiecte sosite din Egiptul greco-roman, de la vasele de faianţă elenistice (Histria) la ploscuţele ceramice din primele veacuri creştine ale Sf. Mina (Tomis).
Clădirea noului muzeu este o parte valoroasă din propria sa colecţie. Arhitectura te obligă de la bun început să fii, ca musafir, în registrul maxim al lucidităţii tale, în straiele cele mai bune ale simţurilor tale. Mă duc mereu la muzee, indiferent ce adăpostesc, pentru că ştiu că, dincolo de exponate, voi intra în intimitatea unei case, miniaturale sau gigantice. Apoi, fenomenală la muzeul egiptean este ideea de a avea statui, sarcofage, coloane presărate pe scalinata centrală: vezi exponatele coborând realmente treptele printre vizitatori. Acest muzeu cu pante nesfârşite nu numai că răspunde topografiei terenului până la piramidele vizibile la doi kilometri distanţă, dar şi propune o concepţie a timpului şi a cronologiei care să nu fie etajată în epoci, ci să aparţină tranziţiilor fine. Alt lucru grozav: colecţiile de la GEM sunt structurate organic – nu sunt, adică, un cabinet de curiozităţi, un bâlci de mărunţişuri mici şi mari, ca să zic aşa, ci conţinuturi extinse din aceeaşi casă, din acelaşi mormânt, din aceeaşi cetate. În cazul ăsta, colecţia (aproape) completă Tutankhamon. Altfel înţelegi lucrurile când artefactele sunt strânse în asemenea buchete.
Am apucat să văd cu ochii mei cufărul canopic al acestui faraon, pentru mine, unul din cele mai spectaculoase artefacte descoperite vreodată (alături de mecanismul din Antikythera). Asta pentru că prinde trei chestii centrale în arheologie: capacele antropomorfe de alabastru îl arată pe tânărul rege cu o fineţe şi un rafinament inegalabile, cu un naturalism controlat de viziune; sub fiecare din cele patru este un sicriu miniatural, capodoperă a orfevrăriei antice; iar în fiecare din sicrie este un organ al lui Tutankhamon, notă umană macabră care dă adâncime ultimă oricărei fascinaţii. Ce poţi să vrei mai mult? (Pe lângă sandăluţele lui ceremoniale, nepurtabile, cu talpă rigidă, împovărate de nestemate. Fie ca botoşeii noştri să nu fie în veci aşa inconfortabili!).
După elogii, încep de aici şi discuţii mai neguroase. De pildă: dincolo de ce limită muzeul devine acablant? Aglomeraţia de vizitatori poate ucide un muzeu – adio trăiri diafane, adio revelaţie a trecutului dacă trebuie să-ţi croieşti drum prin mulţime. Dar şi aglomeraţia de artefacte este contraproductivă. E desigur bine ca un muzeu să fie „Mare”, să atingă o masă gravitaţională critică: cu trei obiecte nu pui pe roate o taxonomie. Dar la nivel de megalopolis al morţilor, nu se mai poate interacţiona cu el. Nu vrem să ne închipuim muzeul a Tot, care să cuprindă toată arheologia din lume, cu miliarde de obiecte.
O altă problemă ţine de deplasarea spontană a anticolonialismului către naţionalism. Este firesc ca cele mai importante artefacte egiptene să se afle în Egipt – şi rămâne ciudat ca Roma să aibă azi tot atâtea obeliscuri originale câte au mai rămas în ţara lor de origine. GEM-ul încheie pentru totdeauna o perioadă în care imaginea istorică a civilizaţiei Nilului a fost curatoriată predominant în străinătate. Ochii multor specialişti sunt aţintiţi asupra lui ca să prindă orice nuanţă ideologică excesivă. Trebuie zis că muzeul naţional tradiţional este, indiferent de ţară, prin definiţie colorat ideologic, iar lucrul trebuie să fie cu atât mai valabil în cazul celui mai mare muzeu din lume dedicat unei singure civilizaţii. (E adevărat că ambiţia de a construi muzee naţionale supradimensionate pare extinctă în Europa, dar tot adevărat e şi că marile patrii orientale ale civilizaţiei nu au avut şansa unor asemenea muzee decât mai târziu). În fine, o provocare va fi şi obligaţia imensului şi splendidului al-Mathaf al-Mişri al-Kabir,, aflat în pustiu, de a iradia pozitiv zecile de leghe de blocuri sărăcăcioase de la marginea distopică a capitalei egiptene. Va deveni el cu adevărat o sursă de prosperitate cât de cât uniform distribuită, sau roadele sale economice şi de imagine vor alimenta, fatidic, tot o elită?
Toată lumea s-a întrebat dacă merită să cheltuieşti un miliard de dolari pentru un muzeu, şi adesea răspunsul este drapat resentimentar. Ca în Evanghelii, unde e o scenă tare unde o femeie varsă parfum foarte scump pe capul lui Isus, care primeşte ofranda, dar unii boscorodesc: „Pentru ce s-a făcut această risipă de mir? Căci putea să se vândă acest mir cu peste trei sute de dinari şi să se dea săracilor”. Nu-i aşa că e o plăcere să vezi cum asemenea oameni chivernisiţi mor de grija săracilor? Numai că acest tip anume de chiverniseală vorbeşte de fapt, în absolut, limba falimentului. Adevărul este că proiectele culturale majore aduc întotdeauna, chiar dacă indirect, şi beneficii financiare majore, şi sunt la fel de necesare unei naţiuni stabile ca spitalele sau şoselele. În plus, un asemenea muzeu devine un instrument extraordinar şi în campania de a obţine repatrierea unor artefacte scoase ilegal din ţară şi ajunse în colecţii străine. A dovedit-o, relativ recent, şi noul Muzeu al Acropolei din Atena. Închipuiţi-vă că un Muzeu de Istorie nou, de la Bucureşti, un MNIR revitalizat, ar putea argumenta şi obţine repatrierea coifului getic aflat azi la Detroit...