Scrii pentru a deveni tu însuţi şi totodată un Celălalt încă necunoscut.
*
Memoria îmi scade fără zăbavă. A.E.: „Dar, colega, ţi-au mai rămas atâtea lucruri de uitat.” Poate tocmai de aceea.
*
Solitudinea: locul în care cuvântul se simte acasă. Patria cuvântului.
*
„Îmi pare rău că nu prea ştiu să găsesc ceea ce se numeşte aici «the underground press». Din când în când îmi cad în mână, aduse de unii din studenţii mei, reviste şi foiţe ale acestei «prese subterane». Un lucru mă izbeşte de la început: în pofida excesului de sex, nudism, libertate orgiastică etc., tonul acestor texte în aparenţă lubrice sau chiar pornografice e religios, da, religios. Orice expresie a dragostei, mai ales a dragostei fizice, e acceptată cu emoţie şi reverenţă.” (Mircea Eliade)
*
Senectutea, un final suplimentar al vieţii, uneori mai crud decât cel propriu-zis.
*
Fapte existenţiale care par a merge în direcţia favorabilă, dar care trec în repetiţie, stagnare, oboseală, plictis, fiindcă sunt lipsite de acea asimetrie, de acea uşoară dislocare, de acel fior al ineditului care ne îndeamnă aş zice a le asemui cu erosul. O asociere animată a momentelor, protestatară la aparentul firesc al unităţii curente.
*
Paralelism cosmic. Vârstele, anotimpuri umane, dispoziţiile, meteorologie umană.
*
O neplăcere minoră te poate impresiona acum în mai mare măsură decât una majoră. Oare din orgoliu? Te percepi nedemn de necazurile capitale?
*
Senectute. Şi încă nu e suficient ceea ce a fost. Trebuie neapărat să se adauge şi ceea ce va fi, ca şi cum ai fi obligat să plăteşti un impozit.
*
„Opera este întotdeauna dincolo. Orice operă sfidează imposibilitatea operei. Un ecart ireductibil marchează depărtarea dintre ceea ce produce artistul şi ceea ce a dorit el să împlinească. Presupunând că Opera a fost într-adevăr împlinită, Novalis ne avertizează că ea nu mai aparţine artistului. O întreagă tradiţie doctrinară, pornind de la Platon şi ajungând până la noi, prin Renaştere şi romantism, aşază atât de sus ideea perfecţiunii (sau perfecţiunea ideii), încât imaginea care ar putea rezulta din mâna ori din cuvântul conştient o exasperează.” (Jean Starobinski)
*
Dimineaţă. O dispoziţie consonantă cu ceaţa de la fereastră. O temperată despărţire de lume.
*
Dorul întâlnirii cu un prieten, intenţia întâlnirii cu un amic.
*
„Prima mare descoperire a omului a fost timpul.” (Kafka)
*
Şi nici nu te-ai gândit cum să conciliezi făcutul cu nefăcutul, priceperea cu nepriceperea, reuşita cu impasul. Timpul s-a scurs aidoma unei zile înnorate şi ai rămas la marginea drumului într-o stare de prostraţie, privind un fascicul sângeriu al amurgului către final.
*
Cel mai eficient mod de-a comunica cu lumea ar fi încercarea de a-i vorbi astfel cum vorbeşti cu tine însuţi.
*
„Am ajuns, poate, să cunosc adevărul, dar n-am ajuns să ştiu cum îmi pot ispăşi păcatele. Ce-ar trebui să fac? Acţionează!, zice lumea. Asta ar însemna să le vorbesc tuturor despre suferinţele mele, să demonstrez şi eu, odată mai mult, cât de tristă şi mizerabilă e viaţa, să descopăr poate în viaţa umană vreo nouă pată, încă neobservată? Şi să fiu recompensat cu celebritate, ca acel ins care a descoperit pete pe Jupiter? Nu, nu, nu, mai bine tac.” (Kierkegaard)
*
Stare bahică, un soi de carpe diem halucinant. Prezentul oferă un elan aparte, mistuind în sine trecutul şi viitorul într-o asociere sugerând un întreg de-o puritate sălbatică. Neant străbătut de vijelia unei vitalităţi artificioase, ulterior nu o dată regretabile.
*
Senectute. Dar dacă nu te vei mai putea privi în oglindă? Dacă oglinda nu va mai exista?
*
Un mod de-a te feri de rău, acela de-a nu-l cunoaşte. Caritatea faptului de-a nu comunica unui apropiat un lucru care l-ar putea mâhni.
*
Începutul (unei aşteptări, relaţii, chiar activităţi) nu o dată inaparent în atmosfera informală a continuităţii sale. Poate fi sesizat ulterior, în unele cazuri asemenea unui factor inspirator.