În 2025, la Editura Lumea Credinţei au apărut două cărţi care pot provoca o reflecţie despre o – mereu necesară – reaşezare sufetească şi, nu mai puţin, despre faptul că religia – creştinismul, în mod aparte; aici creştinismul de rit ortodox – trebuie să stea „În interiorul cetăţii” şi nu să fie extra-muros. Cele două volume (ambele sunt reeditări; desigur, binevenite reeditări) au în centrul lor două figuri de mare impact ale ortodoxiei de la noi din ultimul secol: Dumitru Stăniloaie şi Constantin Galeriu.
7 dimineţi cu Părintele Stăniloaie
Cartea are deja o vârstă însemnată, dar cu privire la niciunul dintre pasajele ei nu s-ar putea spune, în sens peiorativ, că e veche. În premieră, ea a fost lansată în 1992 – mai precis în 10 septembrie 1992, în grădina minunată de la Schitul Darvari din Bucureşti; la aproape un sfert de veac de la acel moment originar, în cotutelă (Editura Lumea Credinţei şi Editura Anastasia, acolo unde a şi apărut prima ediţie, în îngrijirea lui Răzvan Bucuroiu), ea e reeditată. Iată contextul apariţiei ediţiei recente, în cuvintele aceluiaşi îngrijitor şi, am spune cu temei, ocrotitor al acestei cărţi: „A fost meritul gândirii ecleziale a lui Sorin Dumitrescu şi flerului său de editor de calibru să-l provoace pe părintele Dumitru Stăniloae – aureolat deja cu statutul de cel mai mare teolog al secolului XX – la un dialog-fluviu care s-a întins pe durata unei săptămâni, şi la care am luat parte nemijlocit în micul apartament din strada Cernica. Două personalităţi ale vieţii creştine, două expresii ale aceluiaşi aluat duhovnicesc, două forme de căutare asiduă a răspunsului esenţial prin întrebarea bine formulată... Cartea s-a constituit rapid într-un uriaş succes, căci era pentru prima oară când «marele Stăniloae» putea fi citit de (aproape) oricine. Iar acum, la 33 de ani distanţă, când Părintele este declarat Sfânt, iar Sorin a trecut şi el pragul fericitei veşnicii, m-am gândit că acest gest de restituire livrescă este cel mai nobil omagiu care poate fi adus memoriei şi lucrării celor doi, uniţi acum de nădejdea învierii”.
Sunt, aşadar, în această carte mai multe convorbiri realizate de Sorin Dumitrescu, admirabil conduse, care lasă în urmă (şi, desigur, în urma lecturii lor) o splendidă mireasmă a reflecţiei de tip teologic. E o sumă – înaltă – de ascultare atentă (a celui care, de regulă, întreabă) şi de profunzime şi rafinament spirituale (ale celui care, de regulă, răspunde), încât e greu să îi refuzi bucuria de a o citi în tihnă şi de a reveni, iar şi iar, la un pasaj sau altul (nu puţine – formulate în chip antologic). Apropo de formule antologice şi, totodată, de formule care îndeamnă la o reflecţie cu miză mare, iată: „Sorin Dumitrescu: – Nu ar fi necesară o implicare mai profundă a Bisericii în istorie? Se zice că, în timpul Eteriei, călugării de la Athos, cu isihasm cu tot, au coborât din munte şi s-au dus să lupte pentru ţara lor?// Părintele Dumitru Stăniloaie: – Noi nu putem lupta cu armele, aşa cum au luptat grecii atunci: acum altele-s vremurile. Acum noi trebuie să luptăm spiritual, cu armele teologiei, să aducem lumii credinţă. Numai credinţa în Hristos ne poate reuni şi ne poate da puterea pe care am avut-o. Altfel, ne prăpădim ca neam. Panta asta a necredinţei pe care mergem duce la prăpastia desfiinţării... Mă tem că nu exagerez”.
Bref: volumul de faţă nu aduce în prim-plan o teologie academică greu de citit, ci reprezintă un schimb fecund de întrebări şi răspunsuri accesibile, o conversaţie în care teologia şi spiritualitatea prind viaţă prin cuvintele unui mare teolog român, provocate de interogaţiile şi, uneori, de comentariile substanţiale ale unui artist vizual care a lucrat mult în parteneriat cu credinţa creştină. Iată, spre degustare, câteva dintre temele survolate în aceste conversaţii matinale: interpretarea Scripturii şi modul în care credinţa se reflectă în viaţa de zi cu zi; aspecte ale vieţii creştine – rugăciune, suferinţă, iubire, libertate; relaţia omului cu Dumnezeu şi cu aproapele; sensul existenţei şi căutarea spirituală autentică.
Încă o dată, un accent asupra accesibilităţii speciale a acestui text: răspunsurile părintelui Stăniloaie sunt caracterizate prin claritate, profunzime şi blândeţe, evitând jargonul teologic greu, astfel încât orice cititor interesat de spiritualitate să poată înţelege şi medita la ele. Şi, de asemenea, o menţiune suplimentară cu privire la titlul cărţii: simbolistica e, credem, evidentă aici: „De dimineaţă” înseamnă şi atenţie la viaţă, şi bun început, şi trezire, re-trezire...
Cele mai frumoase 10 predici ale Părintelui Galeriu
La peste douăzeci de ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Constantin Galeriu, Editura Lumea Credinţei, pe urma revistei care s-a străduit să-i cultive constant memoria, oferă celor ce l-au ascultat pe Părintele şi îi duc dorul, ca şi celor ce, născuţi mai târziu, nu au avut această şansă, un florilegiu de suflet, cu zece predici alese din ultimul său an de activitate pastorală curentă, mai precis din martie 2001 până în ianuarie 2002. Acesta este contextul în care apare – mai bine zis, reapare – o admirabilă carte de spiritualitate intitulată Cele mai frumoase 10 predici ale Părintelui Galeriu. Prima ediţie a acestor „10 predici” a fost pusă în circulaţie, la aceeaşi editură, când s-au împlinit 10 ani de la moartea Părintelui Constantin Galeriu. „Cu cel puţin un sfert de veac înaintea trecerii sale la Domnul, Părintele Galeriu a fost nu doar cunoscut, ci recunoscut ca unul dintre cei mai persuasivi predicatori ai României. Bucurându-ne de această carte de suflet, nutrim speranţa că nu peste multă vreme vom avea o ediţie omiletică integrală, pe care o aşteptăm cu toţii, preoţi, enoriaşi, studenţi şi chiar noi, slujitorii mai vârstnici, care nu vom înceta niciodată să ne considerăm ucenici ai unuia dintre cei mai însemnaţi predicatori pe care i-a avut Biserica Ortodoxă Română”, notează preotul Profesor Vasile Gordon, cel care semnează cuvântul înainte al acestei cărţi (un amănunt important: cartea este îngrijită de cel care a fost Răzvan Codrescu). Apropo de această calitate – de mare pedicator a unuia dintre liderii de mare forţă ai BOR: poate că aceia care au luat parte la întâlnirile din primul deceniu de după căderea comunismului ale Părintelui Galeriu cu tinerii (mai ales tinerii studenţi) din marile centre universitare pot depune mărturie despre efervescenţa extraordinară a acelor momente. Autorul acestui text-survol o face (şi) aici: la Timişoara, când venea Părintele Stăniloaie, nu erau mai puţin de câteva sute de oameni în auditoriu, cu amfiteatre pline-ochi, cu tineri care ascultau (cât puteau să prindă cu urechea – pentru că tehnologia de atunci era foarte diferită de cea de acum) şi de pe coridoarele de dinaintea amfiteatrelor. E important să insistăm asupra acestei calităţi – de personalitate electrizantă, de mare purtător de charismă – şi, în acest sens, sunt de contabilizat notele tari/ atuurile inconfundabile pe care le identifică Vasile Gordon (şi pe care le consideră implicite şi predicilor antologate în aceste volum, fără excepţie). Sunt (nu mai puţin de) şapte; poate chiar mai multe, de fapt... Iată: 1. Părintele a fost un slujitor cu personalitate: duhovnicesc, cu aleasă cultură şi o ţinută demnă, în toate împrejurările; 2. În toate predicile, părintele acordă prioritate cuvintelor Mântuitorului Isus Hristos, pe care le tâlcuieşte în învăţăturile Sfinţilor Părinţi; 3. Invitaţia făcută ascultătorilor de a pătrunde mereu mai adânc învăţăturile necesare mântuirii; 4. Părintele realiza de fiecare dată acea sine aqua non „Captatio benevolentiae”, reuşind să ţină în mână un auditoriu considerabil, de la 45 minute la o oră, în fiecare duminică sau sărbătoare; 5. Părintele a insuflat siguranţa că este păstorul care-şi călăuzeşte fiii pe drumul adevărat al mântuirii; 6. Conţinutul de substanţă al predicilor este îmbrăcat într-un frumos veşmânt stilistic; 7. Mai presus de toate, din predicile Părintelui, ca din întrega sa slujire, de altfel, se revarsă o dragoste neţărmurită pentru toţi.
Pentru că e un volum de predici, să ascultăm (Borges: „Când citim profund, citim cu urechea...”) un fragment dintr-una a Părintelui Galeriu: „Niciodată să nu socotim despărţite de Dumnezeu, în orice fel, cunoştinţa şi îndemânarea omenească. Căci «tot darul desăvârşit şi toată darea cea bună de sus coboară». Să nu trăim niciodată despărţiţi în frânturi, ci în unitate. (...) Nimeni nu e doar o aşchie sau doar o zdreanţă. Nimic altceva decât păcatul nu e profan. Grâul devine pâine şi pâinea devine trupul Domnului. Sunt profane grâul sau pâinea? Iar bobul de strugure devine sângele Domnului. În toate e Dumnezeu şi nimic nu e fără har”.