Ascultătorul bătrân de muzică rock este un individ contradictoriu. Năravul său, presupus caracteristic, ar fi că nu priveşte niciodată îndărăt fără mânie. Cu fruntea liberată de părul ce-i cădea odinioară peste umeri sau îi intra-n ochi, el ţinteşte încă zarea unui viitor luminos şi eliberat de griji, nevoi, dureri, nedreptăţi, sărăcie, războaie, suferinţe ş.a.m.d. Idealismul nu l-a părăsit, nici generozitatea, nici naivitatea. Şi chiar dacă nu mai participă la mişcările populare de stradă, el ţine cu poporul şi-i înjură pe bogaţi, considerându-i trădători pe cei care, porniţi de jos, (s-)au ajuns la putere. Seara, după băciuirea prin oraş, întors în modesta-i garsonieră, obosit ca personajul lui Şt. O. Iosif cântat de Dan Andrei Aldea, el îşi pune un pahar de whisky din sticla legumită să-i ţină până la următoarea pensie şi scoate din raft un vinil să-şi delecteze sufletul, să-şi aline amarul singurătăţii. De obicei, discuri din categoria rock clasic, percepută în industria de profil drept „Profit garantat”, fiindcă reeditările abundă în toate formatele posibile, inclusiv în cel mai nou propus, Dolby Atmos. Ce i-ar putea spune versatului degustător un album lansat acum mai bine de-o jumătate de veac, „Învârtit” de mii de ori din adolescenţă până în zilele reumatismului scârţâitor şi-al dugoaselor pastile cardiovasculare? Bunăoară, capodopera lui Jimi Hendrix – Electric Ladyland (1968).
„The morning is dead and the day is too/ There’s nothing left here to lead me, but the velvet moon/ All my loneliness I have felt today/ It’s a little more than enough to make a man throw himself away/ And I continue to burn the Midnight Lamp, alone.” Versurile baladei s-ar potrivi stării depresive la orice vârstă, nu neapărat la bătrâneţe. Dar, din câte cunosc, rockerul hârşit de viaţă nu se împiedică în asemenea fleacuri. Dacă l-au părăsit nevasta şi copiii, n-au făcut-o din cauza inflexibilităţii paternale, nici a exceselor bahice, nici măcar din pricina infidelităţii conjugale. Ci pentru că aproape toate veniturile suplimentare s-au dus pe discuri şi aparatură Hi-Fi, schimbată periodic şi îmbunătăţită în pas cu tehnologia, pas pierdut din motive greu de explicat profanilor. În loc să se desprindă cu serenitate de lucrurile perisabile ce nu-i ţin de cald şi de foame, să-şi ridice privirea către Cel-de-Sus, întrevăzut prin vitraliile colorate ale vreunei biserici, rockerul îşi cumpără sistem Dolby Atmos, cel mai bun cu putinţă, doar pentru a-şi auzi idolii tinereţilor în surround. Fireşte, dacă n-a rămas înţepenit (ca filosoful în proiect!) la părerea că stereo este tot ce-ţi trebuie ca să auzi ce-a vrut să transpună zeul chitarei în opusul mereu surprinzător.
Ani de zile am ascultat şi eu discul sus pomenit, încât ajunsesem la saturaţie, de nu la intoxicaţie. Jimi Hendrix mi se părea într-atât de „Exploatat” comercial şi excesiv de copiat stilistic, încât abia suportam să-i reaud vreo piesă, vreun riff, vreun vers. Legiunile de chitarişti – talentaţi, fără îndoială! – i-au secătuit moştenirea, repezindu-se asupra ei ca vampirii la un bol cu sânge proaspăt. Greu să înţeleagă faptul că Jimi îi omoară, nu-i lansează şi nicidecum nu-i trage după el în spaţiu. La fel de greu este să explici amatorilor care colecţionează înflăcăraţi discurile imitatorilor că „A cânta ca Jimi” nu înseamnă valoare, ci mimetism. Aşa că, n-ai încotro, îi laşi în plata lor...
Jimi a fost un geniu al chitarei. Însă muzica lui n-ar fi avut impactul actualmente consemnat fără contribuţia esenţială a inginerului de sunet Eddie Kramer. Simbioza e bine cunoscută şi documentată în cărţi, interviuri audio-video. Internetul e accesibil şi suficient, astfel că nu insist. N-aş fi revenit la subiectul Hendrix dacă nu dibuiam întâmplător ediţia 2025 a Electric Ladyland, pe suport blu-ray, unde se află doar două fluxuri audio: Dolby Atmos 7.1 (24/ 48), mixat de Kramer şi Chandler Harrod, şi originalul stereo din 1968, 24/ 96, necomprimat. Această opţiune judicioasă prefigurează standardul pentru viitoarele reeditări ale LP-urilor de referinţă, ca şi ale noilor apariţii. Şi mi se pare suficientă. Cât despre sustenabilitate (că tot e la modă cuvântul!), existenţa formatului Dolby Atmos pe site-urile specializate în streaming e relevantă. Scriu asta pentru nostalgicii quadrophoniei clasice, omorâte de scumpetea aparaturii necesare audiţiei. Azi, totul e mult mai ieftin. Şi, probabil, mai perisabil.
Cunoşteam electricitatea muzicii reascultate. Acum parcă m-am aflat în inima ei. Cele 7.1 difuzoare distribuie tridimensional riff-urile chitarei şi vocea lui Jimi, rafalele tobelor lui Mitch, scormoneala basului năzuros al lui Noel sau Jack Casady, claviaturile lui Steve Winwood, Al Kooper şi Mike Finnigan, talazurile intervenţiilor lui Buddy Miles etc. N-am avut niciodată îndoiala că albumul este unul dintre cele mai bune ale rockului. Versiunea Atmos m-a uluit însă. Jimi însuşi ar fi fost mulţumit de cum se aude ce-a visat!