În ultimii ani, spaţiul public românesc a fost invadat de „Analişti militari” sau „Analişti de securitate”, care mai de care mai pricepuţi la tot ce se întâmplă mai aproape sau mai departe de noi. Unii îşi trădează rapid diletantismul aruncând cuvinte aiurea şi/ sau contrazicându-se de la o propoziţie la alta; alţii par să ştie ce vorbesc, dar, neştiind eu, aştept să ajungă într-o zonă care îmi e cât de cât familiară, pentru a-i evalua marginal şi indirect. De unde au apărut aceşti specialişti? Păi, cu ani buni înainte ca evenimentele să le favorizeze ieşirea în prim-plan, în mediul – să-i zicem – academic românesc s-a putut observa o modă a „Studiilor de securitate” şi a „ştiinţelor militare şi de ordine publică”. Cred că determinările ei au fost atât obiective, cât şi subiective, atât intelectuale, cât şi materiale. Cei care au creat/ ales această cale au făcut-o fie pentru a da o aură „ştiinţifică” experienţei lor în „Sistem”, fie căutând să se autonomizeze de domenii precum istoria, sociologia, ştiinţele politice ori relaţiile internaţionale. O formă, ca atâtea altele, cu mari dificultăţi în stimularea fondului! Mulţi care pretind că tratează lucrurile ştiinţific ori nu au legătură cu realitatea, ori o abordează urechistic. Există, sigur, excepţii şi, aparent paradoxal, provin dintre cei care recunosc că avem de-a face cu „Un domeniu ştiinţific vag definit” (p. 84).
Este cazul profesorului Marian Zulean, sociolog cu experienţă militară şi, mai ales, cu un foarte ascuţit spirit critic. Relativ discret faţă de publicul larg, a publicat în ultimele decenii numeroase studii şi articole privind varii aspecte ale sistemului de securitate a României, în special „Relaţiile civil-militare”, pe care acum le-a strâns în volum. „Scopul limitat”, după cum cu modestie mărturiseşte, a fost de a oferi „Un document de istorie recentă, cu valenţe de memorie instituţională a tranziţiei sistemului de securitate românesc” (p. 16), tranziţie de la sistemul comunist – cu „Trei lanţuri de comandă şi control: ierarhia militară clasică, controlul Partidului Comunist Român şi controlul exercitat de Contrainformaţiile militare, un departament al Securităţii” (p. 78) – până la reformarea „Datorită condiţionalităţii externe”. Concluziile mari sunt formulate moderat: „România a făcut progrese semnificative” (p. 88), „Instituţiile de control democratic sunt funcţionale” (p. 86), dar există încă deficienţe, chiar abuzuri, pentru că, „Deşi normele relaţiilor democratice civil-militare au fost implementate formal”, „Procesul de internalizare a normelor şi mecanismelor democratice este de lungă durată” (p. 82).
Făcând însă zoom asupra diverselor probleme, ele apar mult mai grave, iar autorul, care şi-a asumat de la început subiectivitatea, le tratează când ludic-ironic („Strategia Iohannis nu poate fi catalogată drept Bilete de papagal. Mai degrabă, ea este un Cântec de adormit Mitzura”, „Bugetul apărării: am un leu şi vreu să-l beu?”, pp. 36-37), când trist şi tranşant („Păcatul originar al decomunizării incomplete, legislaţia învechită şi expirarea contractului fondator obligă la negocierea unui nou contract social, care să stipuleze mai clar locul şi atribuţiile serviciilor într-un stat democratic”, p. 66).
În partea I a cărţii, numită general „Securitatea naţională după 1989”, găsim două direcţii de analiză. Cea dintâi ar putea fi numită „Semantică” şi vizează „Haosul legislativ şi conceptual”, de care decidenţii nu par să se sinchisească, la noi elaborarea documentelor mărginindu-se la declararea bunelor intenţii, încadrabilă în... „Filosofia lui Gheorghe Hagi” (p. 62). „Conceptele sunt folosite interşanjabil în diverse acte normative, doctrine sau strategii. Pare un subiect minor, dar, de fapt, aici se găseşte baza unei legislaţii clare, altfel se produc mari confuzii de interpretare a normelor” (p. 64). De câte ori nu am simţit asta şi în alte domenii? Dar, cum chiar termenul securitate e folosit haotic, iar prin Strategia naţională de apărare din 2015 s-a lansat şi conceptul de „Securitate extinsă”, care securitizează tot, ne putem întreba dacă mai există alte domenii. „Cam tot ce mişcă-n ţara asta este securitate extinsă” (p. 34). Această constare ironic-amară îşi găseşte dezvoltarea într-un text din categoria Miscellanea, „Prostia: un risc la adresa securităţii naţionale”, fiind vorba de „Prostia generată, la nivel academic, de predarea unor cursuri pur speculative [bazate pe istoricism şi speculaţii geopolitice]” şi de „Prostirea/ manipularea opiniei publice prin intermediul teoriilor conspiraţioniste” (pp. 124-125). La rândul său, acesta e continuat prin articolul publicat 10 ani mai târziu: „«Realismul magic» al lui Călin Georgescu”. „Piatra a fost aruncată, acum este cazul ca înţelepţii să înţeleagă fenomenul, apoi să se exprime în spaţiul public” (p. 146). Azi, ne întrebăm dacă ori nu avem înţelepţi, ori se exprimă înainte de a înţelege.
A doua direcţie priveşte chestiuni practice, dintre care merită reţinut că „Integrarea Europei de Est [în NATO] este o treabă neterminată. La două decenii după extindere [2020], infrastructura de apărare în regiune [...] nu este deloc dezvoltată adecvat pentru o misiune colectivă de apărare şi cu atât mai puţin pentru noua eră a războiului hibrid” (p. 41).
Partea a II-a, „Controlul democratic civil asupra instituţiilor de securitate”, despre care am amintit deja şi care poate fi considerată nucleul expunerii, are ca „Apendice” partea a III-a, „Plagiate şi impostură în ştiinţele militare”. Chestiunea a fost larg şi încins discutată în spaţiul public, numai că Marian Zulean îi scoate foarte bine în evidenţă importanţa negativă pentru funcţionarea sistemului. Impostură ar fi însăşi existenţa domeniului academic „ştiinţe militare, informaţii şi ordine publică”, în cadrul căruia se organizează şi studii de doctorat, ceea ce se mai întâmplă doar în Bulgaria, căci, „În majoritatea ţărilor europene, domeniul respectiv nu este considerat o ştiinţă, ci o artă, iar transmiterea cunoştinţelor de la o generaţie la alta se face printr-un sistem de învăţământ vocaţional” (p. 110). Şi nu-i vorba de o impostură „Benignă” – nişte oameni care îşi fac şi ei loc la resurse –, ci de una care cangrenează întregul sistem de securitate. Învăţământul militar este folosit ca „Instrument de rezistenţă faţă de controlul civil”. „Ideea iniţială, legitimă şi necesară, de a educa liderii civili în domeniul securităţii şi apărării” a fost compromisă prin exploatarea sa ca „Mecanism de validare şi promovare a elitelor politice, judiciare şi mediatice, distorsionând misiunea sa esenţială de formare profesională şi de consolidare a etosului democratic”. Prin „Sistemul de educaţie executivă” (colegiile) şi mai ales prin „Doctoratele militare” s-a creat o veritabilă reţea de putere (pp. 83-85). La vârf se află o „Instituţie de consacrare”, Academia de Ştiinţe ale Securităţii Naţionale, pe care Zulean o descrie fără ezitare ca „Grupare aflată deasupra legii, consumatoare de bani publici (fără nicio performanţă), de fapt o «juntă securistă»” (p. 102) şi o torpilează scientometric. Şi, peste toate acestea, nu trebuie omisă nici subminarea controlului civil prin... „Acoperiţi”.
M-am bucurat să găsesc, la final, două articole care lovesc în nişte mituri politico-academice ale ultimelor decenii. Cel dintâi, pseudo-teoretic, pare născut dintr-un fel de inerţie a ignoranţei, dar nu sunt de exclus nici motivaţii mai puţin inocente. Sub titlul „Geopolitica – ştiinţă, sau ideologie?”, Marian Zulean atrage atenţia că, deşi „Pare o «ştiinţă» în vogă în România”, ea, adică geopolitica, „Este cvasiinexistentă în mainstreamul ştiinţelor politice globale”, că i s-a reproşat caracterul ideologic, că „Valenţe ştiinţifice” a mai căpătat, în ultima vreme, în Rusia intelectualmente dughinistă. Şi, ca să legăm discuţia de cele spuse mai sus, „Fiind o ştiinţă preparadigmatică şi speculativă, a permis construirea unui eşafodaj corupt de doctori în geopolitică” (pp. 129-130).
Cel mai recent text (din vara lui 2025), care închide volumul, priveşte Declaraţia de la Snagov din 1995, prin care toate forţele politice ale vremii se angajau să susţină integrarea europeană a României. Fără a intra în detaliile istorice, e de reţinut: „«mitologizarea» Consensului de la Snagov nu este decât un act de propagandă, utilă azi politicienilor ce vor să păstreze statu-quo-ul. Părerea mea este că nu am asistat la un «consens», ci, mai degrabă, la un «şantaj» al puterii cleptocratice postcomuniste” (p. 147).
Această carte e o radiografie a sistemului românesc de securitate înainte de războiul din Ucraina şi de al doilea mandat al lui Donald Trump. Un sistem nereformat complet! Marian Zulean avertiza la început; „Povestea securităţii postcomuniste nereformate şi a «statului paralel» va deveni o armă redutabilă în războiul hibrid” (p. 16). Oare (n-)a devenit deja?