Realizarea antologiilor literare colective ridică, în general, o serie de provocări, centrală fiind aceea a reprezentativităţii şi, implicit, a criteriilor de selecţie. Două sunt impresiile, chiar prejudecăţile – putem spune, pe care le declanşează un astfel de proiect: (1) fiind o carte de literatură, obiect care în cultura noastră e asociat mai degrabă cu unitatea şi individualitatea, cititorul poate avea tendinţa să-i caute omogenitatea, viziunea, specificul; (2) orice listă e suspectată de intenţii canonizante, născând varii umori şi confruntări evaluative. Ambele sunt extrem de interesante din perspectiva esteticii receptării. În ceea ce o priveşte pe prima, odată cu trecerea de la grupajul unui scriitor la cel al următorului nu are loc uitarea, suspendarea şi resetarea sentimentelor şi gândurilor declanşate de cel anterior, ci lectura continuă contaminată de influenţa textelor precedente. Cea de-a doua e urmarea unuia dintre efectele secundare ale modului maximalist şi concurenţial în care continuăm să ne raportăm la literatură. Există, totuşi, o mulţime de repere şi argumente pentru reglarea acestora, dar ţine efectiv de fiecare cititor în parte cum îşi negociază raporturile cu câmpurile literaturii. Când Antologia e destinată unui public străin, prin traduceri, care nu cunoaşte decât poate foarte puţin contextele mediului naţional din care provin textele propuse, lucrurile nu stau diferit. Îi este asociată o anumită omogenitate şi reprezentativitate.
Recenta Antologie de poezie română contemporană (editată de Cartea Românească pentru participarea ţării noastre, în calitate de invitată de onoare la a 57-a ediţie a Târgului Internaţional de Carte de la Cairo) a gestionat, din punctul meu de vedere, exemplar amintitele provocări şi altele la care mă voi referi direct sau indirect în continuare. Observ, spre exemplu, absenţa conjuncturalului din absolut toate poemele componente. Fiind vorba despre o ediţie bilingvă, română-arabă, în traducerea lui George Grigore şi a Laurei Sitaru, adresată unui public dintr-o emisferă culturală îndepărtată, era cu atât mai important ca tematica să fie una transnaţională şi transistorică, să fie evitate, pe cât posibil, anecdotica, localul, pitorescul. Or, cred că exact prin asta excelează prezentul volum, în ciuda faptului că selecţia nu e asumată de cineva anume.
Protagoniştii, membri ai Uniunii Scriitorilor, sunt nume foarte cunoscute în piaţa ideilor şi în cea literară de la noi. Deşi în carte autorii sunt introduşi în ordine alfabetică – Adrian Alui Gheorghe, Markó Béla, Ana Blandiana, Gabriel Chifu, Vasile Dan, Nichita Danilov, Mircea Dinescu, Horia Gârbea, Gabriela Gheorghişor, Ioan T. Morar, Ion Mureşan, Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu, Robert Şerban, Lucian Vasiliu, Varujan Vosganian şi Florina Zaharia – şi provin din diferite generaţii, având universuri lirice puternic individualizate, o regie există la nivelul întregului. Iar aceasta se datorează în primul rând temei centrale: condiţia şi funcţiile poeziei. Iar primul text, semnat de Adrian Alui Gheorghe, semnalează chiar poetizarea întregii realităţi: „E o casă plină de poeme./ Tata poem, mama poem, copilul poem./ Pe pereţi sunt atârnate poeme./ Pe o masă poem o bucată de poem aşteaptă/ satârul poem să-l împartă în bucăţi de poem/ care vor fi puse pe o tavă poem/ care va fi împinsă brutal pe fundul/ cuptorului poem”. O fi vorba despre un athanor, în fond, în care atât dialogul interior, cât şi acela cu semenii se coc la temperaturi înalte, însă nu de fiecare dată se prefac în aur, ci uneori în pâine sau rămân simple arderi, după cum vom vedea în textele confraţilor. Poezia nu e ceva abstract, în această viziune, ci se obiectualizează: „Bătăi în uşa poem:/ copilul vecinilor a venit/ să împrumute două poeme/ («numai până marţi, a spus tata»)// Mama poem îi împachetează două poeme/ îl mângâie pe creştet/ (ce mare te-ai făcut!)// şi brusc înduioşată de tentaţia artei/ în mica noastră comunitate/ îi spune cu o voce domoală:/ unul dintre poeme puteţi să-l păstraţi/ e mica noastră contribuţie la/ sentimentul de zădărnicie care ne leagă” (Comunitatea artistică). Multe dintre mizele tuturor celor şaptesprezece autori se regăsesc în aceste versuri prefaţatoare. Şi poate fi acceptată şi provocarea din final, adică fiecare să reţinem măcar câte un poem din darurile acestor pagini.
Markó Béla se plasează, de asemenea, în comunitatea descrisă de Alui Gheorghe: „[…] Trăiesc de la o angoasă la alta şi durează tot mai/ puţin uşurarea că am mai rezolvat/ o problemă. Dar dacă scriu un sonet,/ intră în acţiune” (Crez). E, aşadar, o formă de a deveni prezent, care nu atrage în mod automat fericirea, şi nici măcar detensionarea, ci doar ne ajută să ne înfruntăm sentimentele negative, în frunte cu acela al zădărniciei. Şi Ana Blandiana filtrează totul prin cuvântul care devine materie poetică: „Oh, trupul îl văd printre cerneală,// Cerneală-nnămolindu-ne şi-n somn/ Cu o sudoare acră, animală/ […] Mai vii/ Peste câmpii albastre,/ Mări pustii,/ Înlăcrimat şi mut/ Ca să îţi pot întinde/ O gură tremurată spre sărut/ Cu buze-nvineţite de cuvinte?” (Oh, trupul tău).
Un poem care dă, de asemenea, consistenţă temei centrale este Sunt o carte care-şi pierde foile al lui Gabriel Chifu. Reflexia vieţii în scris e vizualizată direct, cu luciditatea celui ce creează pentru autocunoaştere, pentru întâlnirea cu semenul sau cu persoana iubită, care, dacă nu se petrece, ameninţă cu destrămarea eului-text: „Fără tine, mi-am irosit, vai, rostul./ sunt o carte care-o pierde foile./ uite, bate un fel de vânt orb,/ spulberă literele, cuvintele din pagină/ le-mprăştie,/ parcă în joacă, parcă nebuneşte”.
Poezia e folosită pentru diferite înfruntări cu realitatea şi destinul, cu hazardul, precum la Nichita Danilov: „La temelia Casei mele/ Am îngropat patru zaruri/ Unul la răsărit, unul la apus,/ unul la miazăzi, unul la miazănoapte.// Noaptea, prin somn, aud cum le rostogoleşte vântul” (Anotimp). Textele alese în dreptul lui Mircea Dinescu nu au binecunoscuta virulenţă, ci sunt dintre cele aşezate. Totuşi, inserţiile ironice sunt cele ce ies în relief: „Ca să ajungi scriitor celebru în Europa/ Trebuie să fii cel puţin canibal,/ Sau să propui o soluţie trăsnită pentru înflorirea Saharei/ (cei cu apă la plămâni să fie paraşutaţi,/ de exemplu, acolo)” (Călătoria). Horia Gârbea ne împărtăşeşte sentimentele faţă de poezie la diferite vârste: „La 17 ani poezia te înspăimântă/ la 20 de ani o iubeşti ca un adolescent/ la 25 ai vrea doar s-o posezi/ la 30 îţi face scârbă – ce amantă vulgară// la 33 o-nţelegi şi o ierţi/ la 40 o poţi bate pe spate ca pe un cal bătrân/ la 45 ai uitat-o/ la 48 o scoţi în oraş” (la început).
Poemul de păstrat pentru mine e Chipul de Gabriela Gheorghişor, pentru că viziunea devine aici un scenariu existenţial complet, pe care ni-l relevă prin subtila mânuire a luminii: „Toamna lumina se răsuceşte în funii,/ se îngreunează şi se lasă ca nişte fâşii de cocă spre pământ,/ se târăşte printre noi şi ne împotmoleşte./ Creştem în ea ca într-un cozonac,/ în care tot scobim după aer./ Fiecare sapă în galeria lui,/ ca puşcăriaşii din alte vremuri.// Lumea pare acum o reţea de tuneluri,/ ca apeductele de sub vechea Romă,/ care se întindeau pe zeci de kilometri, până în munţi.// Simt că am obosit, ochii mă dor,// mă apuc să sculptez în materia asta vâscoasă/ un chip de lumină, dar am uitat chipul”. Vederea ne e purtată spre interior, într-un act de cunoaştere care se petrece într-o infrarealitate despre care doar poeţii autentici pot da astfel de mărturii.
Robert Şerban dă şi el mărturie despre actul scrisului, practicat, în fond, ca varii forme de terapie, nu atât în sensul psihologic atribuit acestui termen, cât în sens existenţial: „Scriitorii au tot timpul hârtie asupra lor/ şi niciunuia nu-i pasă/ că hârtia se aprinde uşor/ şi arde repede” sau „Vreau să scriu/ ca şi cum m-aş naşte/ plin de sânge de bucăţi de piele şi resturi de carte/ ca un ţipăt gros/ prelung/ de barbar lepădat de ai lui/ într-o pădure de statui romane/ ce-l privesc îngreţoşate şi cu dispreţ” (O dorinţă).
Varujan Vosganian, care e şi prefaţatorul Antologiei de faţă, a ales poeme ce sondează în adâncurile fiinţei, acolo unde se nasc sentimentele ce ne definesc uman, având, odată trecute prin poezie, tăria şi consistenţa legilor fizice: „Sunt cu un pas în urma ta. De neocolit./ Vin din partea vinovată a existenţei tale./ Iată fotografiile vechi din care zâmbim oricui ne priveşte:/ cuvintele de care ne pare rău că le-am spus,/ cuţitul care s-a născut înaintea oţelului şi cărţile/ care s-au născut înaintea frunzei.// Vin tocmai din partea vinovată a existenţei tale./ Cineva a trebuit să moară, cândva/ pentru ca noi să ne putem iubi în felul acesta.// La învierea morţilor vom fi primii născuţi” (Cântec ruginiu de dragoste).
Deşi din majoritatea textelor transpare grija faţă de fragilitatea poeziei, scrisul se dovedeşte, după cum o demonstrează convingător fiecare autor în parte din această Antologie, una dintre formele fundamentale de (auto)cunoaştere. E, într-adevăr, relevant şi oportun ca cititorii de pe toate meridianele, de această dată cu precădere cei din lumea arabă, să cunoască literatura română contemporană prin astfel de cărţi.