Despre concreta ascendenţă literară a lui Lucian Vasiliu – maniera de lucru a congenerilor de la centru nu este nici ea neglijată – a scris cu argumente dintre cele mai bune Bogdan Creţu în prefaţa prezentei ediţii. Neoavangardismul pe care l-a observat Eugen Simion la debutul bardului de pe Bahlui cu Mona-Monada (1981), şi care subzistă numai la nivelul de ars combinatoria, va fi edulcorat cu timpul şi va face loc retorismului colocvial demitizant la care au ajuns mulţi dintre „Provincialii” noştri şi care este atât de diferit de codul intelectualizat al bucureştenilor şi pe care, desigur, nu trebuie să îl privim ca pe o tendinţă definitorie, ci nuanţată în context generaţionist. Prefaţatorul are dreptate când spune că interesează „Biografia eului de hârtie” ce merită urmărită în mişcarea ei interioară. Statutul său este de netăgăduit, iar în rândul optzeciştilor va deveni un fetiş de rutină ce, la un moment dat, va trebui interogat de către autori din noi unghiuri ca o necesitate reînnoită, din imperativele conştiinţei artistice. Desprinderea paricidă a lui Lucian Vasiliu este anunţată încă din cartea de debut, vocea lirică personală se întrevede acolo unde sarcasmul de tip reflexiv dizolvă armura de celuloză şi îi permite o privire reflexivă mult mai tăioasă şi în acord cu statutul său de poet moldovean, racordat la un spaţiu ce excelase în lirism prin metafora gravă. Volute de felul acesta sunt prezente în primele culegeri de versuri, dar o schimbare de atitudine se observă realmente cu Verile după Conachi, când poezia se „Autohtonizează” mai mult, se domesticeşte, am putea spune, fără să devină domestică. Scriitorul rămâne ironic ca un optzecist veritabil – cred, de altfel, că este unul dintre cei mai ironici dintre confraţi – fără a face butaforie şi căutând să găsească un echilibru între existenţa reală şi cea livrescă.
Mierla de la Casa Pogor, poemul ce deschide prima carte, conţine în sine viziunile lirice şi formulele de lucru pe care Lucian Vasiliu le va exersa şi le va rafina pe parcursul întregii sale creaţii. Dacă n-ar fi existat „Înscenarea” din cele cinci secvenţe ce se succed părţilor liminare, întâia impresie ar fi fost aceea că avem de-a face cu încă un neoexpresionist nemângâiat, exemplar prin retractilitatea lui: „Chiar acum îmi ia vederea/ mă aruncă în disperarea absolutului/ mă umileşte/ mă îneacă şi mă salvează de la înec/ timp în care Dumnezeu/ se furişează în/ laboratorul alchimic”. Lucian Vasiliu foloseşte dintr-un impuls interogativ imaginarul poeziei moderne, dar ironia lui este diferită de fronda avangardistă. Trebuie că este la mijloc mai mult un scop subversiv, de eschivă, de a indica o direcţie autentică, într-un climat cultural sufocat de formula clişeizată de tip ideologic. Regie şi palimpsest, în poezia autorului Fragmonadelor. El inventează personaje sau creează nume din cele deja existente. Citatul, aluzia, autocitarea – senzaţia este aceea că scriitorul, prin reluarea unor fragmente sau a unor titluri, scoate maximum din autoparodie – sunt printre formele de sensibil reviriment ale discursului sobru. Într-adevăr, „Numai în convenţia textului poetul are curajul de a-şi contempla viaţa, printr-un straniu proces de înstrăinare” (Bogdan Creţu), aici „Meteorologul” stărilor este una cu verbalizarea, când textul atinge tâlcul parabolei şi calmul litaniei poetice: „M-am născut la -240, în cea mai friguroasă/ cea mai frumoasă iarnă după 1944./ Lupii urlau în rănile Europei./ Eram chel: tata îmi spunea LENIN –/ semănam cu un cătun/ înzăpezit din Siberia// La naştere/ vesteam un an bogat în recolte,/ an de export masiv// Sufletul îmi era un biet suflet –/ ţin minte orologiul/ în care vieţuiam/ gândind timpul probabil// Mama era singura femeie din lume// Habar nu aveam de metafizică/ habar nu aveam de cenuşa radioactivă/ habar nu aveam de/ funie alcool magie femei sinucidere./ La -240, în cea mai friguroasă/ cea mai frumoasă iarnă după 1944” (8 ianuarie 1954).
Pot fi citate numeroase astfel de confesiuni obţinute la temperatura potrivită. Ilustrez numai cu două instantanee ce sunt în ton cu titlul ediţiei şi fac parte din al doilea volum de versuri, Despre felul cum înaintez (1983). Ele sunt, în esenţă, secţiuni transversale în travaliul de smerită depersonalizare şi de fixare inconfundabilă a identităţii poetice: „În agora, printre/ stindardele contemporanilor/ conversez despre starea vremii” (Exordium) sau „Existenţa mea de acum/ se rezumă la a exprima/ căderile masive de zăpadă” (Naraţiune). Alteori incizia autoanalitică se rezumă la metafora deriziunii şi a inutilităţii practice, prin plasarea într-o poziţie deliberat marginală. Seria lucianvasilianismelor îl prezintă pe creatorul „Monadolog”, „Meteorologul de serviciu”, „Deţinutul 001954”, „Marele Terfelogar”, „Marele Alpinist”, salahor în „Atelierul de potcovit inorogii” sau pe psalmistul aparte ce se adresează, într-o anagramă bine camuflată, lui ZEENUMUD. În alte cazuri, scriitorul suferă de „Discopatie orientală” şi stă întins într-un „Disco-pat”. Placheta din 1986, Fiul omului, cuprinde şi o serie de cosmogonii „Prenatale”. Fiica noastră este poemul de început şi printre primele poezii paterne înţelese ca formă de explorare a unei biografii „Amniotice”, de-a dreptul tulburătoare acolo unde se întâlnesc cu detaliul uşor identificabil, aşa cum este cazul fiicei Luiza. Poate că aici găsim unele dintre cele mai naumiene texte, mai exact, din ultima etapă a poetului de la Comana, iar poemul Alunecări de teren se construieşte ca o artă poetică ce modulează condiţia celui ce reuşeşte să valorifice eşecul în ceea ce numim atât de pretenţios sublimul existenţial: „Frumos îi stă poetului/ într-o groapă cu var –/ fericit cântă în/ corul heruvimilor// visează îmbrăţişarea/ unei duioase hetaire/ pe drum de seară// Frumos îi stă/ pe vreme de ploaie/ într-o groapă cu var/ în lumina stelelor palide,/ bolborosind cu Iov/ sintaxa inaccesibilă// Frumos îi stă/ murmurând în groapa cu var:/ «Noi, iubitorii de detalii,/ noi, iubitorii de edicte,/ noi împotriva împotrivei…»// Frumos îi stă poetului/ într-o groapă cu var,/ cu ochii albi, cu mâinile reci/ într-o groapă cu var/ alunecat nu se ştie cum…”.
Cu cartea din 1990, Verile după Conachi, pare-se că îi place să fie tot mai provincial, se anonimizează şi mai mult în poezie, arată că nu mai doreşte să fie prins de mizele ei. Titlul care va urma, Codul numeric personal (2018), este în perfect acord cu atitudinea pe care o va adopta. Chiar şi oralitatea este de alt tip. Imaginea poetului-eremit, „Dintr-un neam de bărboşi”, pe care o va introduce într-un text ulterior capătă conturul decupajului în ramă. A se vedea cum, după un fals model paideic, în poemele închipuite ca un colocviu amical cu Conachi, schimbul de roluri nu face altceva decât să confirme un reflex poetic-cultural: „Postelnice, agă, logofete,/ ce lucruri noi să spun/ când totul este spus,/ când s-a descoperit cămaşa lui Isus,/ când am iubit-o chiar pe domnişoara Huss/ în parohii valahe, doct intrus?” (Alt dialog cu Conachi). Nota ludică, aşa cum se observă, nu exclude un dialog al Nordului cu Sudul. Asta nu ca să fixeze o geografie literară exterioară, ci una interioară, cu relieful ei particular şi rutele distincte, intime, în jocuri lexicale memorabile şi sclipiri de memorie culturală. Aş menţiona, printre altele, poemul Cercuri tot mai strânse, unde poetul nu cartografiază, desigur, distanţele, dar voi reda un alt poem care sublimează foarte bine noua stare a lucrurilor: „Uneori/ poezia lua înfăţişarea/ unei căruţe încărcate cu pepeni/ pe care o vehiculam/ prin marile oraşe// Parcam în pieţe./ – Hai la pepeni!/ De sub blănuri de vulpe i-am cules,/ sunt proaspeţi/ ca fetele cu lăzi de zestre...// strigam/ cu fratele Omar Khayyam” (Căruţa cu pepeni).
Astfel de texte de situaţie şi de situare în câmpul creaţiei sunt punctate în toată poezia autorului Despre felul cum înaintez, lucru sesizabil, de asemenea, în Lucianograme (1999). Bilanţurile sale sunt exerciţii de exorcizare a poeziei, de scoatere a ei din traseele idealizate şi romantice. Aura poetică este ca o trenă ridicolă, care încurcă. Recursul la sinceritatea mixată histrionic deformează mai puţin oglinda poeziei decât lamentaţia strigată: „Şi ce mai scrie Vasiliu, se întreabă sicofanţii/ el fiu de preot interbelic (precum Blaga, de unde/ numele de Lucian), dedat vestalelor, monadolog,/ muzeograf anarhic, încenuşat ostatic?//(...)// Est-timp, Bacovia (întâiul Vasiliu) ascultă cadavrele/ în descompunere, deshumate din oculte gropi comune./ Est-timp, Bacovia exultă că tinerii poeţi există,/ că scriu cu sânge în biserici şi în muzee ignorate” (Poezie veche şi nouă). Pe aceeaşi linie, un text de-a dreptul spumos este Declaraţie de avere, din Codul numeric personal (2018). Deşi tonul zglobiu, adolescentin, se păstrează în Fragmonade (2024), asistăm la o repliere conform comandamentelor senectuţii: clasicizare, stingerea lentă a stilului coroziv şi netezirea muchiilor. Poezia este aceeaşi maşinărie colosală, admirabilă, dar rotiţele ei sunt acum bine unse şi lucrează, precum ecoul unei resemnări reci, în linişte: „Mona-Monada-Monahia/ printre ruinele Templului/ pe unde-am fost/ Kalokagathos/ (un fel de incunabul de Rohia)// Cuviincios/ am ancorat în portul Kuşadasi// Călăuzit de Maica noastră/ şezui, plânsei şi îngânai/ versetul/ Te twam asi” (Revelaţie în port).