Trăim într-o epocă de inflaţie a confesivului. În 1987, când revista Caiete critice (nr. 1-2) realiza un dosar despre „Literatură şi confesiune”, Mircea Iorgulescu, în articolul „Ispita memorialistică”, scria că „Este vremea memoriilor şi a confesiunilor. Scrierile memorialistice reprezintă astăzi o industrie şi această industrie se află în plin avânt. Toată lumea scrie memorii, confesiuni, autobiografii, poartă convorbiri sau dă interviuri; şi toată lumea citeşte memorii, amintiri, confesiuni, autobiografii, convorbiri, interviuri”. Se referea, fireşte, mai ales la spaţiul editorial/ public occidental, în ţările din Est, din motive social-politice, scrierile confesiv-memorialistice fiind mai puţine şi aparţinând, în general, scriitorilor. Habar nu avea criticul literar (nimeni nu avea habar) până unde va ajunge inundaţia confesivului în era digitală.
Astăzi, toată lumea se confesează pe reţelele de socializare, nu doar în scris, ci şi în podcast-uri sau videoclipuri. În paralel, am putea spune/ crede că specia jurnalului intim a murit. Cei care mai scriu jurnal o fac pentru a-l publica. „Intimul conotează fragmentarismul, discontinuitatea, secretul, nevăzutul, ascunsul şi tăcerea. Evoluţia termenului descrie un traseu dinspre dorinţa de socializare spre singurătate. Adică dinspre eul social, spre eul individual, al adâncimilor fiinţei” (Mircea Mihăieş, Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea, Editura Amarcord, Timişoara, 1995). Acum traseul e invers, de la eul privat spre cel social, iar jurnalul nu mai este extim (v. tipologia lui Michel Tournier, din Jurnal extim, traducere din limba franceză de Radu Sergiu Ruba, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009) doar fiindcă ar consemna/ discuta/ comenta evenimente extra-personale (istorice, sociale, culturale etc.) şi momente din viaţa altor persoane/ personalităţi, ci şi pentru că se şterge în mod covârşitor/ îngrijorător diferenţa dintre privat şi public, dintre intimitate şi extimitate. În civilizaţia spectacolului (v. titlul cărţii lui Mario Vargas Llosa, tradusă în română de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Humanitas, Bucureşti, 2018), e aproape imposibil de a cunoaşte raportul dintre auto-dezvăluire şi auto-camuflare (termeni folosiţi de Mircea Mihăieş în studiul citat), dintre autenticitate şi falsificare, dintre realitate şi mistificare. Autorul de jurnal nu mai e interesat de descoperirea şi analiza identităţii, ci de construcţia ei, de imaginea de sine, de auto-reprezentare, ba chiar de auto-mitologizare. În acest context, devine operabil conceptul de postură al lui Jérôme Meizoz (Postures littéraires. Mises en scéne moderne de l’auteur. Essai, Slatkine Érudition, Genčve, 2007). Postura este un construct cultural şi social, un fel de mască actoricească, ţinând de auto-prezentarea autorului (nu numai prin opera propriu-zisă, ci prin toate mijloacele scripturale şi vizuale) şi de percepţia sa publică, un rezultat al intersecţiei dintre statutul scriitorului şi câmpul literar, dintre imaginea livrată şi proiecţia consumată, filtrată prin interdiscursivităţi/ intertextualităţi şi subiectivităţi. Unii scriitori îşi confecţionează, astfel, livresc, încă din timpul vieţii, efigia genialoidă. Ei îşi pot sonda interioritatea în aceeaşi măsură în care o ficţionalizează. Îşi pot ascunde cu indulgenţă defectele şi greşelile, în vreme ce-i judecă pe alţii prin prisma maximalismului moral. Mărturisesc că nu-mi plac scrierile autobiografice şi memorialistice în care narcisismul auctorial dă peste răscoale. Egografia nu e musai să fie egolatrie. Ador jurnalele atipice ale lui Livius Ciocârlie, un sceptic apolinic care-şi creează un „Personaj” ataşant prin modestie (fie ea şi sub forma cochetăriei) şi etalarea „Deficienţelor”, prin autoironie şi umor savuros (nemaivorbind de felul inteligent prin care-şi revelează propriul spirit, apelând la alte oglinzi livreşti, combinând notaţia diaristică şi comentariile literare). Citesc cu plăcere jurnalul intelectual, cu multe note de lectură, al lui Gheorghe Grigurcu, în care figura autorului tinde, cu smerenie, spre efasare. Recomand călduros memorialistica Gabrielei Adameşteanu (cel mai proaspăt volum este Meserii nerecomandate femeilor, Editura Polirom, Iaşi, 2025), valoroasă prin luciditatea critică, moderaţia şi înţelegerea umanului. Am menţionat doar reprezentanţi români ai scrisului confesiv din anii din urmă, iar între ei l-aş aminti şi pe Ion Vianu, a cărui autobiografie, Amor intellectualis. Romanul unei educaţii (Editura Polirom, Iaşi, 2010) – de fapt, un mixaj autobiografic-memorialistic-eseistic –, impresionează prin excelenţa portretistică, subtilitatea investigaţiei psihologice şi valorificarea referenţialului cultural-livresc. Sau jurnalul lui Ioan Pintea, Proximităţi şi mărturisiri (revizuit şi reeditat de Polirom în 2025), care conţine şi o reverenţă pentru câţiva maeştri spirituali, pe lângă interpretări/ impresii despre cărţi.
Pe reţelele de socializare, mai toată lumea aspiră însă la o postură. Iar postura e adeseori impostură. Pe Facebook. Fabrica de narcisism (aşa suna titlul unei cărţi de Teodor Baconschi, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015), „Scenografia auctorială” (formula îi aparţine lui José-Luis Diaz, L’Écrivain imaginaire. Scénographies auctoriales à l’époque romantique, Honoré Champion, Paris, 2007) s-a îmbogăţit recent cu produsele inteligenţei artificiale (texte şi fotografii), astfel încât identitatea se construieşte şi mai abitir prin falsuri, simulacre, înlocuitori. Un personaj dintr-un roman al Marinei Stepnova, Lecţii de italiană (traducere din rusă şi note de Antoaneta Olteanu, Editura Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2021), denunţă victoria dintotdeauna a imposturii agresive şi a superficialităţii zgomotoase, înlesnită acum de expunerea în social media: „Cei vioi, cei gălăgioşi, pur şi simplu obraznici ocupau cu uşurinţă locurile cele mai bune şi nicio dreptate universală nu acţiona acolo unde intrau în acţiune coatele puternice şi un orgoliu la fel de puternic, imbatabil. Cât timp Ogariov se gândea serios, încordat, chinuitor dacă are dreptul să se exprime şi dacă e demn să fie ascultat, ieşea deja în faţă unul care nu era capabil să se îndoiască din principiu şi de aceea fericit, Doamne, total fericit. Încrezător în sine. În faptul că e inteligent. Cel mai bun. Singurul pe lume.// Apogeul înfloririi acestei stupidităţi a venit chiar la apogeul reţelelor de socializare. La drept vorbind, una a generat-o pe cealaltă, mai bine zis, una a parazitat-o pe cealaltă, a fost o adevărată sărbătoare a unui hoit nutritiv – milioane de postamente minuscule de pe care, aşezaţi sau ridicaţi în vârful picioarelor, urlau despre sine milioane de napoleoni minusculi.// Ogariov, slavă Domnului, e deja matur, nu se hrăneşte cu iluzii inutile, s-a mirat cum de pot mii şi mii de oameni să nu înţeleagă câtă demnitate este în tăcere. Doar acest lucru era evident – cel mai tare se auzea tocmai toba goală. Onestitatea, adevărul, credinţa, curajul, talentul – toate lucrurile cele mai bune cu care se putea lăuda un om existau în lipsă de sunet, în mizeria unei munci neobosite, prea puţin observată şi doar de aceea având rezultate. Nabokov care ţipa despre genialitatea sa, Lev Tolstoi care avea sute de postări pe zi – uite, am mâncat, uite m-am căcat, uite, am scos un cuvânt înaripat. Era imposibil. Fizic imposibil. Facebook trebuia inventat numai pentru a ne arăta adevărata măreţie. Epoca unor laude sterile. Pustie, murdară, faţetată ca un pahar”.
Cioran spunea că literatul e „Un gură-spartă ce-şi vinde nefericirile pe doi bani, le face publice, le repetă întruna” (Ispita de a exista, în româneşte de Emanoil Marcu, Editura Humanitas, 1992). Graţie internetului, s-a umplut spaţiul public nu numai de scriitori veritabili (care folosesc adesea reţelele ca pe un jurnal), ci şi de „Scriitori” de conjunctură, cu mai mare sau mai puţină audienţă. Unii cu suficientă audienţă încât să câştige bani din asta. Influencerii par nişte şefi de trib: ei îţi spun cum să te îmbraci, cum să arăţi, ce să mănânci, unde să călătoreşti, cu cine să votezi, ce telefon să-ţi cumperi, cum să-ţi creşti copiii, ce muzică să asculţi, ce maşină să-ţi iei, ce pastă de dinţi să foloseşti, cum să-ţi decorezi casa, cum să fii la modă, cum să-ţi „Dezvolţi” personalitatea, cum să trăieşti etc. O puzderie de oameni se confesează, unii se închipuie poeţi, alţii dau sfaturi ca „O moaşă comunală”. Însă confesiunea publică tinde să ficţionalizeze realităţile şi identităţile.
În caruselul de măşti, personae, posturi şi imposturi, destui se simt şi mai singuri, şi mai irelevanţi. Iar senzaţia de singurătate sporeşte nevoia de mărturisire, de validare sau de faimă. Se intră, astfel, într-un cerc narcotic al inautenticului din care cu greu se mai poate ieşi.