Semnalam, în anul 2025, despre autorul volumului de versuri Ireversibil, Radu Sergiu Ruba, că „Pentru el scrisul devine un personaj din copilăria în care ei se intersectau”. Acum, o nouă carte, de acelaşi scriitor, este propunerea mea de lectură, şi anume, Ard cărţile, apărută la Editura Tracus Arte, cu o prezentare pe coperta a IV-a de Al. Cistelecan, din care citez: „Prima grijă de poet a lui Ruba este să găsească o cale prin care gravele să pară frivole, iar frivolele – măcar unde se poate (dar la el se poate pretutindeni) – grave”. Cartea, structurată în două părţi, cu câte un motto despre simbolistica drumului vieţii, din Cezar Vallejo, conţine, la final, o punere în temă a cititorului în legătură cu evenimente culturale în care a fost implicat Radu Sergiu Ruba, despre volume publicate, recunoaşteri naţionale şi internaţionale. Titlul Ard cărţile suscită curiozitatea lectorului pentru o corectă decriptare, polisemia verbului ard accentuând ambiguizarea: ard cărţile la atingerea filelor, aşa cum ar arde plita încinsă, sau ard cărţile întrucât sunt puse pe foc, de inutile ce par şi, un alt posibil sens, ard cărţile în absenţa interesului pentru lectura lor. Vom descoperi cu ce atribute înzestrează poetul cărţile într-un poem intitulat Fumul cărţilor, al cărui incipit este o întrebare pur retorică: „Cărţile/ La ce să fie bune?”
Într-un registru ironic, fără a cădea în sarcastic, poetul se ipostaziază în acuzator al cărţilor, considerându-le sursă a multor rele pentru oameni, căci: „Nu ne ajută la nimic cărţile./ Ne pun să repetăm după ele/ că pe femei să nu le tundem/ că pe câine nu e bine să-l faci câine/ iar pe nebun n-ai voie să-l legi.// Decât să le citim/ mai bine le fumăm filă cu filă”. Ironia subţire îşi are doza ei de tristeţe, acel ceva care-ţi generează întrebări despre cum ne raportăm la valorile spirituale cucerite în timp şi dacă poziţia noastră este cea benefică.
Poemul Fără nume, în ciuda titlului, este o metaforă a scindării fiinţei, atunci când omul apelează la autocunoaştere, printr-o succesiune de etape pe care le-a parcurs: „Te-ai înfiripat de nicăieri/ ieşind parcă din pământ/ singur te-ai urzit a lumină”. O artă poetică este textul intitulat De frică, în care Radu Sergiu Ruba avertizează cititorul că scrisul său reprezintă o formă de luptă împotriva spaimelor, astfel încât poezia funcţionează ca un panaceu: „Scriu de frică/ şi nu cum se crede/ de dorul luminii/ că dacă n-am apucat-o prea multă vreme/ măcar s-o storc până la urmă din mine”. Dar Radu Sergiu Ruba nu se identifică doar în postura de scriitor, ci şi în aceea de cititor, unul, i-aş spune, conştient de propriile experienţe, care trebuie aduse la cunoştinţa oamenilor, căci, mărturiseşte el: „Nu citeam pe hârtie/ nici pe geamul telefonului/ nu de pe peretele din faţă/ nu.// Citeam din mine descriind ferestre/ câini Labrador cum am spus/ penumbre de femeie/ castane căzute/ nori albi/ poliţia călare”. Cu alte cuvinte, poetul este depozitarul tuturor stărilor, faptelor, experienţelor transfigurate apoi în versuri.
Autorul are convingerea că distanţa dintre el şi semeni creşte, că înstrăinarea stă la pândă, mai ales când e vorba de femeie, una anume, aflată, în momentul revelaţiei, acolo, lângă sine: „Clipesc tot mai des de la o vreme/ şi o simt că dă să se apropie/ depărtarea/ cea mai tăcută dintre toate/ bătând în azuriu pe la margini/ unduitoare./ Ar vrea să mă atingă/ iar dacă între noi/ n-ar tresări un zbor de fluturi/ poate c-ar şi izbuti”. Una dintre aşteptările poetului se referă la privilegiul de a postula adevărul, indiferent de circumstanţe: „Visezi că ţie o să ţi se arate/ adevărul/ şi o să-ţi vorbească/ picurându-ţi înţelesul drept în creier/ şi nelăsându-ţi urme pe timpan” (Pastila de pe limbă).
Lectorul află din poemul La lumina Alexandriei cum se întâmplă fenomenul arderii cărţilor, anticipat de titlul volumului. Cărţile „Se aprind din senin/ nu mai e cine să le apere/ s-au golit de oameni”, cu alte cuvinte, nu mai sunt cititorii care să le ţină vii, capabile să producă emoţii puternice. Viziunea poetului e sumbră: „Nu te poţi feri de lumină/ se revarsă de departe/ e Alexandria cu cărţile pe noi/ vor arde încă o sută de ani/ nu mai e în ele om să le stingă”.
Nu s-a mai întors este un poem despre singurătatea fragmentată în singurătăţi mai mici, care „Se lovesc una de alta”, resimţindu-se în lumea unui poem, într-o atmosferă de beţie sau „În recitalurile pline de poeţi/ unde se credea că nu am ce căuta.// Nu mă invita nimeni/ mă uitaseră/ şi se citea mult”. Într-un asemenea context, poetul se simte solidar cu Ioan Es. Pop, a cărui plecare s-a produs când „Vara dădea pe dinafară/ de înspumată ce era/ Es Pop nu s-a mai întors”.
Relaţia poetului cu propriile cuvinte este pretextul liric al unei ars poetica, din care citez: „Singur/ ca-n poezie/ stând locului/ iar de jur-împrejur/ ca-ntotdeauna/ cuvintele// Unul îmi aduce o iubită/ altul o cară înapoi/ la mă-sa/ al treilea o.../ Ce mai/ Primul lor copil poartă numele meu”. Pentru clipa de inspiraţie poetul nu invocă divinitatea, nu caută paradisul pierdut, ci mărturiseşte „De o cârciumioară am nevoie/ de nimic mai mult/ nu ca să fac avere/ ci ca să pot trânti acolo un cuvânt/ care să schimbe lumea” (Nimic mai mult). Într-o introspecţie finală, Radu Ruba Sergiu, amintindu-şi de Cristian Popescu, „Poetul cel mai intens”, după cum ne spune, creează imagini succesive ale propriei deveniri, concluzionând: „Iar numele e tot singur/ Coperta se face oglindă/ să prindă cerul din echinocţii/ [...] Paginile dinăuntru rămân necitite/ ca orice oase cărora le e de ajuns/ umbra unui nume sub care să albească”.
Radu Ruba Sergiu adaugă astfel liricii contemporane un volum reprezentativ, pe tema dominantă a condiţiei poetului în relaţie cu cititorii, într-o lume turbulentă, uneori impasibilă, care pierde mereu câte ceva din poezia umanităţii, ceea ce-l determină pe autor să spună: „Judecăţile lor/ le văd cum se bat cap în cap/ îi aud luându-şi unul altuia/ cuvintele din gură”.