Despre poezia lui Adrian Bodnaru am mai scris aici, în paginile revistei Ramuri, şi îmi păstrez entuziasmul pe marginea capacităţii rare de a-şi infantiliza limbajul, de a-l lăsa liber până peste limitele lui poetice obişnuite. De aici se naşte o poezie de caldă prospeţime, pândită, cu destule prilejuri, de pericolul manierizării, dar poetul a ştiut întotdeauna să mixeze registrele şi tematica, să se reinventeze, cu alte cuvinte. În spatele acestei aparente spontaneităţi se ghiceşte, totuşi, o disciplină a improvizaţiei şi o atenţie fină pentru ritmul intern al poemelor izvorâte din resorturile conştiinţei artistice. Este şi cazul plachetei 9 din 10 să plouă, ce are un verb mai apăsat, apoftegmatic, pe alocuri, puţin diferit de jocurile lexicale din pălăria proprie, deşi împrumutase în tinereţe, cu titlu de poză poetică şi tehnică textuală, una de la Şerban Foarţă, dar autorul are de mult timp o reţetă a lui personală de a face literatură de substanţă.
Marcel Tolcea, pe coperta IV, compară exerciţiile poetului cu nişte „Mantre stroboscopice” şi face un inventar riguros al materialului imagistic pe care îl reciclează, de la literatură şi până la cinematografie, la care aş adăuga în mod concret sonorităţile din muzică, pe care în mod sigur criticul le-ar fi trecut în lista sa pe care o lasă deschisă. Textura poemelor pare uneori alcătuită din fragmente culturale repuse în mişcare printr-un montaj alert şi ironic. Ceea ce mi-a plăcut mie cel mai mult este tocmai acest joc serios cu cuvântul, unde colajul lingvistic şi calchierile aproximative, parţiale, aproape că nu cunosc limite. Este maniera autorului Cidului berlinei de a face un lucru aparte din tranzitivitatea cea mai simplă şi calmă. El concepe un epos al cotidianului ce îi oferă grandoarea marilor aventuri cu eroi, eroine şi întâmplări şi în care se ascunde mereu o înscenare epică în miniatură: „N-ai visa că timpul scăzuse, în toate/ ceasurile, cu două zile pătrate –/ una la un capăt şi una la celă-/ lalt al lui, de fapt, o singură parcelă –/ să poată intra mult mai repede ca-n/ anul trecut toamna în intravilan/ şi să ne fie pus deja în vânzare/ online şi la chioşcurile de ziare/ noul calendar cu fluturii echipei/ reprezentative de rugby a Clipei,/ când eşti în cadă şi aproape de buturi/ îţi par grămezile spontane de nuduri/ că, prăbuşindu-se, nu-s altfel cu spuma/ ta pentru baie decât una şi bruma?” (*** [N-ai visa că timpul scăzuse în toate]).
Poetul lasă un indiciu preţios într-unul dintre textele mediane, pentru a sublinia că poezia se prezintă confortabil în interiorul spaţialităţii pe care şi-o croieşte şi şi-o delimitează prin limbaj şi prin felul cum acesta este valorificat în retorta reglată optim. Verbul predilect pentru întreaga sa poezie este se făcea, după şcoala şi impulsul lui „Ca şi cum”, într-o derulare continuă a unui prezent poetic regenerabil: „Ai, ca fereastra-ncredere/ c-a fost o noapte-n iedere,/ să-ncep cu se făcea/ că-n loc de draga mea,/ prezentul, aşa-vis/ autentic, înscris (s.a.)?” (*** [Ai, ca fereastra-ncredere]).
Literatura acestuia se prezintă în imitaţia ca joc cu reguli interne, imitaţia formelor de artă şi a limbajului curent, din care rezultă o poezie cu totul scânteietoare pe alocuri. Aşa se face că textele sale pendulează între şarja necruţătoare şi idealizarea leneşă, balcanic-mediteraneeană. Sunt de-a dreptul memorabile poeziile care imită versul popular, pe poeţii Văcăreşti sau pe Conachi, cu ale sale acorduri lăutăreşti: „Câte corduri mondiale/ mai deţin visele tale,/ când provin din presa scrisă/ coşmarurile, cu miză/ mare însă, iar la mete-/ o, ce frumoase altele!? –/ sau sunt, ca şi-n alte dăţi, acestea, prejudecăţi?” (*** [Câte corduri mondiale]). Ca alte poeme să înceapă sau să se termine eminescian, bacovian, arghezian, dimovian, brumarian ş.a.m.d. Acolo unde tonul este elegiac, acesta acoperă uneori pe deplin ironia amară, aşa cum se întâmplă cu poemul de la pagina 33: „Trec zile de parcă-aş fi în verde/ îmbrăcat şi din el nu s-ar pierde/ nimic, nici toamna, nici când răstoarn-a/ doua pe prima zăpadă iarna/ şi nici măcar maşina la peste/ treizeci de grade când uit că-mi este.” Alteori, impulsul prim, de ordinul unei intenţionalităţi bine jucate, este grefat pe mesajul liricii de dragoste, după un scenariu cu aer hollywoodian: „Dac-aş fi un bar-/ man eu într-un bar/ şi tu mi-ai fi spus/ din raftul de sus/ că ai vrea măcar/ puţin în pahar,/ aş putea, de dragul/ tău, să fiu în pragul/ înălţării, în-/ să doar mai bătrân? (*** [Dac-aş fi un bar-]).
Adrian Bodnaru simulează frumos gravitatea lumii înconjurătoare. Tonul copilăresc pune întotdeauna în echilibru impresia de poezie scrisă cu maximă luciditate: „Blocul meu de veci/ e bloc la ghiveci –/ numai uneori,/ cu pământ de flori/ cu soţ, îngropându-l/ parcă-i schimb pământul.” (*** [Blocul meu de veci]).