Volumul Vioricăi Stăvaru, Când s-a sfiit luna..., reprezintă un debut editorial remarcabil, încununat cu Premiul Festivalului-Concurs Naţional de Literatură „Prima verba” – ediţia a II-a (2024), festival desfăşurat sub patronajul Uniunii Scriitorilor din România, în parteneriat cu Palatul Culturii „Teodor Costescu” din Drobeta-Turnu Severin. Cartea are o structură hibridă, este alcătuită din proze scurte, unele autoreferenţiale, confesive, altele realist-magice, dar şi din câteva pagini de jurnal, care relevă fragmente dintr-o ardentă căutare identitară, un periplu reflexiv prin universul mişcător al vârstelor feminine. Într-o aparentă devălmăşie, sunt consemnate trăiri sufleteşti, impresii de lectură, introspecţii, stări lirice sau meditaţii metatextuale: „Toate textele mele din volumul în pregătire se nasc din sâmburele perfid al morţii. În ipostaze diverse. Înconjurată de umbre şi de frici, care se hrănesc vampiric din mine, fiinţa năzuieşte să se despovăreze, să se elibereze. Tot ce e în jur, tot ce atingem sau ne atinge este, de fapt, o formă a morţii” (File de jurnal).
În această notaţie diaristică pare a se afla cheia de înţelegere a scriiturii Vioricăi Stăvaru, frisonată de durerea mistuitoare a destrămării, a pierderii. Ea reuşeşte să salveze, prin puterea iubirii, frumuseţea satului natal, a părinţilor şi bunicilor, a rudelor şi a oamenilor locului, dispăruţi rând pe rând, dar păstraţi în amintire. Evocă nostalgic întâmplări şi evenimente din spaţiul rural sau familial, recompune paradisul copilăriei din imagini solare, înduioşătoare.
Volumul Când s-a sfiit luna... este un elogiu închinat lumii rădăcinilor şi identităţii autoarei, scufundate în memoria sa afectivă şi resuscitate prin actul anamnetic şi miraculos al scrisului. O lume în crepuscul, fatalmente erodată de trecerea necruţătoare a timpului, dar renăscută prin întoarcerea în acel „Nostos adânc”, în matricea subiectivităţii, acolo unde nu există blestemul uitării, iar vindecarea de suferinţă şi regăsirea de sine sunt posibile.
Prozele Întoarcerea fiului risipitor, În lumina zilei de vară, Somn cu chirie, În lipsa ei, Textul care ucide, Casa din vale dezvăluie, cu o sensibilitate acută, conştiinţa fragilităţii şi a efemerităţii bucuriilor de orice fel. Pretutindeni se aude, gâtuit, strigătul disperat al fiinţei care vede semnele morţii în ruinarea caselor şi părăginirea livezilor, a grădinilor, în uzura obiectelor şi a trupurilor bunicilor şi părinţilor: „Haina veche a tatălui tău, agăţată sub şopru, într-un cui ruginit. Geanta lui, scorojită. Ce pâini şi cozonaci ieşeau de acolo! Şi cu ce zâmbet mulţumit o deschidea, pândindu-ţi reacţia... Tot ce-a rămas în urma lui strigă cu guri de cenuşă din ce în ce mai rece. Uneori, îi uiţi chipul. Te sperii, cu inima bătând alandala, dar îl regăseşti repede şi îl ţii strâns în tine, îl înfăşori în cuvinte, ca într-un cocon protector. Cumva, răsuceşti timpul, îi provoci buclele, fantele acelea ameţitoare, în care doar tu cobori. [...] Mâinile mamei, o reţea de vinişoare îngroşate şi de pete maronii. Le întinde spre tine cu ochi lăcrimoşi, înfricoşaţi. Sub pielea aceea îngroşată eşti şi tu, îi umbli prin sânge şi-ţi aştepţi rândul” (Uşa din perete).
Viorica Stăvaru stăpâneşte, cu maturitate, arta povestirii. Există o curgere firească şi învăluitoare a relatării impregnate de subtile analize psihologice şi de pasaje descriptive. Alternanţa perspectivei narative potenţează autobiografismul, prezent în majoritatea prozelor. Portretele, mai ales cele materne sau paterne, relevă o tandră atenţie la detaliile fizice şi sufleteşti: „O surprinde câteodată cum se priveşte în oglinjoara agăţată de perete. Îşi plimbă degetele pe faţă, pe ridurile adânci şi oftează. Fir-ar ea de bătrâneţă, cum îşi bate ea joc de om! Şi pasul îi devine mai greoi, vorba mai aspră, căutătura mai nervoasă. Ar vrea s-o mângâie şi nu ştie cum. S-o împace cu vârsta ei de acum, cu renunţările care-şi înscriu colţii în carnea ei potrivnică. Mama asta trufaşă, neînduplecată, care nu vede decât partea goală a paharului! Mama nu-şi trăieşte vârsta cu bucuria de a fi vie, de a respira, de a se mişca printre oameni şi printre pomi, nu, mama dospeşte în ea nemulţumiri vechi care se adună unele peste altele până dau pe dinafară şi o urâţesc şi îi urâţesc şi pe cei din jur” (Somn cu chirie).
În prozele a căror formulă narativă aminteşte de realismul magic, alunecarea în tărâmul oniricului, al fantasticului este aproape insesizabilă, precum în Întoarcerea fiului risipitor. Tardiv, după moartea tatălui, fiul revine în satul natal şi, după ce coseşte iarba, se odihneşte. Un dor răscolitor şi un regret adânc îi ard fiinţa şi cheamă fantasma părintelui dispărut, la înmormântarea căruia n-a ajuns: „Pe tată-său l-a zărit de departe, l-a cunoscut după mers, venea întins peste câmp, înainte de a ajunge la el a luat în mâini un smoc de iarbă, l-a mirosit, strănutând puternic. Şi-a sprijinit palma la ceafă, a privit cerul, soarele. E a ploaie, a zis către fi-su, ascultă ici la mine, e a ploaie... Privindu-l zâmbind: ai cosit, băiete, nu glumă!”.
O bijuterie epică este Când s-a sfiit luna..... În portretul lui Tata Dumitru, rămas singur pe lume, psihologia bătrânului care „Se săturase să trăiască” este surprinsă în gesturi, atitudini, comportament, limbaj. El este întruparea ţăranului autentic, robust şi hâtru, aflat în apogeul vieţii. Pulsaţia virilităţii nu l-a părăsit, dovadă că, într-o iarnă grea, atunci când nora lui a tocmit o femeie venetică şi săracă să-i poarte de grijă, a simţit un zvâcnet „În trupul lui uscat, numai oase şi noduri”, în timp ce o privea, pe furiş. Şi-a făcut curaj şi a rugat-o să se dezbrace şi să umble goală prin cameră, în lumina lunii, pentru el. După ce s-a ruşinat şi l-a apostrofat, aceasta i-a făcut voia. În jocul erotic al dezgolirii, al privirii şi al dorinţei, al întâlnirii vârstelor antitetice, se inserează o poezie a feminităţii şi a senzualităţii dezlănţuite: „L-a privit în ochi, cu zâmbetul înflorit pe buze. El s-a aşezat pe pat, cu mâinile sub cap, fără să-şi mai simtă trupul. S-a uitat la ea, zborul cămăşii, zvâcnetul braţelor, cuibul cald al subsuorilor umbrite de puf. Femeia a străbătut de câteva ori odaia, închipuind un fel de dans. [...] S-a mişcat, învăluită de Lună, auzind cum trosneşte lemnul în sobă, dintr-odată încălzită ca o fetişcană. [...] Şi a dansat, s-a rotit prin camera bătrânului până când Luna s-a strecurat pe fereastră”.
Fără îndoială, există mult lirism în volumul de proze scurte al Vioricăi Stăvaru. Pretutindeni e vizibil: în suferinţa pierderii, în cântecul elegiac al destrămării frumuseţii şi bucuriei, în evocarea nostalgică a raiului de altădată, în descrierea sinestezică a peisajelor campestre: „Aerul e dens de arome ca o miere lichidă. Aproape te poţi îmbăia în el: iasomie, micşunele, trandafiri. Mirosuri, frăgezimi şi catifelări. Liniştea care curge primprejur. Învăluire tandră.”