Un nou roman, o biografie romanţată, cu cu titlul Ferenike, de rezonanţă pindarică, publică reputata romancieră Doina Ruşti, la Humanitas, în 2025. Este primul roman autobiografic, însoţit secvenţial de irizări erotice, din seria sa de romane, precum s-a confesat la o lansare în Craiova. Întâlnim însă şi în alte scrieri ale autoarei, de altfel disparat, elemente biografice, după axioma că orice scriere literară cuprinde, în fondul auctorial subiacent, elemente existenţiale personale.
Doina Ruşti este profesoară de scriere creativă la Universitatea din Bucureşti şi scenaristă, dar mai ales este una dintre prozatoarele de prim raft ale literaturii române contemporane. Printre mai multe romane (15) ale sale impuse în memoria literaţilor şi a publicului român şi nu numai, unele fiind traduse şi în străinătate, se numără Fantoma din moară (2008) (rezonând, prin titlu şi izvor în realitate, cu Fantoma de la operă a lui Gaston Leroux, 1910), Lizoanca la 11 ani (2009), Omuleţul roşu (2004), Manuscrisul fanariot (2015), Mâţa Vinerii (2017), Zavaidoc în anul iubirii (2024). Şi trei volume de povestiri. A elaborat şi o apreciată exegeză asupra simbolurilor din opera lui Eliade, Dicţionar de simboluri din operele lui Mircea Eliade (1997).
S-a făcut cunoscută şi în mediul şcolar prin povestirea Platanos, din Manualul de limba română, clasa a VIII-a. Iniţial, pentru afirmarea recunoscută a valorii estetice a operei sale reiterăm câteva aserţiuni prestigioase. Norman Manea o apreciază ca pe „O excelentă prozatoare, de mare talent şi intuiţie”; „Manuscrisul fanariot este o carte fastuoasă, de o senzualitate molipsitoare. Este un poem închinat Bucureştiului fanariot” (Eugen Negrici). Alte aprecieri noi despre romanul Ferenike: „Vie, curgătoare (ca râul din carte pe malul căruia Doina Ruşti construieşte propriul Macondo, un loc în care nimeni n-are voie să se uite la ceas), povestea din Ferenike cucereşte prin culoare şi ingeniozitate” (Lidia Bodea); „Ferenike (fere-nike), purtătoarea victoriei, personaj al odelor lui Pindar, se iveşte în vis. [...] apariţia acestei divinităţi de uz personal, a sibilei, instituie o dimensiune a transcendenţei, conferind romanului camera de rezonanţă a unei reflecţii profunde asupra raportului dintre individ, familie şi istorie, reconectându-l la mistere, la inefabil” (Angelo Mitchievici). După această succintă introducere în referinţele critice asupra operei Doinei Ruşti, se poate concluziona că romanciera este percepută ca o prozatoare puternică, de vocaţie a construcţiei narative cu o invazivă imagistică ficţională şi simbolică, pe un substrat obiectiv şi anamnezic.
În romanul Ferenike, autoarea propune un complex conglomerat de date şi fapte biografice descrise şi interpretate, o saga a familiei şi a neamului său, localizată, temporal şi spaţial, în Comoştenii Doljului, localitatea de naştere, de copilărie, o parte în Zănoaga din acelaşi areal, în apropierea Dunării. Cu aspecte şi din anii adolescenţei şi tinereţii. Case mari, mobilate, curte largă, cu acareturi corespunzătoare. Cartea are delimitate 3 compartimente: I. Străzi principale, II. Case şi oameni, III. Ferenike.
Perioada cea mai fertilă a narării vieţii familiale şi a satului este cea a copilăriei, între 8 şi 10 ani, a liceului şi, într-o măsură mai redusă, a studenţiei. Alter-ego-ul copil este o fată băieţoasă, foarte inteligentă, neastâmpărată, curioasă şi iscoditoare. Se urcă pe acoperişuri, în pomi, se ascunde după butoaiele din pivniţă, străbătând satul cu bicicleta, dorind să afle, să ştie tot ce se întâmplă, tot ce mişcă în curte şi în casă, în vecini, trăgând concluzii din vorbele maturilor, exprimându-şi curajos opiniile personale. Descrierile arealului familial au caracter vizual şi senzitiv. „Îmi plăcea să cobor în pivniţă. [...] Casa noastră aflată în intersecţie, vizavi de moara părăsită, era mărginită, pe latura nordică de o stradă secundară, circulată intens. Pivniţa se întindea cam pe sub trei camere. Prin urmare erau multe de văzut şi de acolo”.
Numele de Ferenike l-a auzit în clasa a X-a, la ora de greacă. Naraţiunea se bazează pe o galerie impresionantă, ca număr şi diversitate, de nume şi cognomene neobişnuite, de cele mai multe ori bizare, ale locului şi ale oamenilor. Caractere, fizionomii dintre cele mai diverse, adesea ludice şi umoristice. Membrii familiei nu sunt numiţi după gradul de rudenie, ci pe numele lor real sau inventat, dificil la identificare. Mama este prezentată cu denominaţia inventată ca Muc, „Mică, blondă, incapabilă să ne întrebe ceva”, pe tată îl strigă Cornel, bunica este Miţulica, un străbunic e poreclit Câine. Un unchi, Tăvică, epileptic, bun prieten, sinucis prin înecare; bunicul Gică este învăţătorul autoarei, o bunică după mamă se numeşte Teleica ş.a. O caracteristică deosebită este aceea că sunt, în mare parte, o familie de învăţători, de educatori. Ferenike este un personaj feminin imaginar, despre care autoarea notează: „Fiecare fiinţă eu cred că are o Ferenike; unii o numesc voce interioară, alţii doar intuiţie, iar cei mai mulţi, suflet”.
O familie mare, înstărită, o casă mare, una mai mică: „Mâncam la o masă mamut, de 24 de persoane, aşezată pe toată lungimea camerei. [...] În capetele acestei mese se aşezau Miţulica şi Gică, ea în partea dinspre pod. Alături de ei erau cei doi băieţi, Cornel şi Tăvică. Mai aveau o fată care venea numai vara [...]. Cam asta era familia, completată de Muc şi de mine”. Mai mereu se ataşau şi lucrătorii din curte, de la bucătării, fini, rude în trecere, în vacanţă. Expresive sunt şi locurile de întâlniri amoroase, moara părăsită sau zidurile şcolii, sub vălul serii şi al nopţii. Cornel, tatăl, contabil la ICIL şi apoi la CAP, obişnuia s-o alinte pe Doina cu nume de împărătese, de actriţe: Ecaterina, Iosefina, Antoinette.
Acţiunea, bogată în evenimente familiale, sociale şi politice, se desfăşoară în anii epocii comuniste, de la Gheorghiu-Dej la Nicolae Ceauşescu, din anii ’60, aproximativ, până în ’89, în preajma congresului al XIV-lea comunist, care n-a mai apucat să se întâmple.
O seamă de evenimente, familiale şi comunale, se derulează sub privirea acută, ageră, critică şi satirică a alter-egoului: copil precoce, adolescent iubitor de lectură, tânăr cu atitudini revoluţionare. De la primii ani ai copilăriei până la absolvirea facultăţii, când i se cere să predea un alt obiect decât cel oferit prin calificare academică. Totul trece prin oglinda prismatică a naratorului, cu obiectivitate interpretativă intransigentă: moartea lui Dej şi instalarea lui Ceauşescu, străbătând toate privaţiunile şi inechităţile vieţii comuniste, cu relativa deschidere între 1968 şi 1971. Sunt expresiv revelate dramele familiei: moartea tragică a unchiului Tăvică, prieten apropiat al copilăriei, şi moartea tatălui Cornel, ucis în bătaie fără să fi fost depistaţi criminalii.
Romanul este dens şi complex, înglobând o realitate tristă şi dramatică a epocii comuniste în integralitatea ororilor ei dictatoriale, constituind cu adevărat o istorie vie a epocii demne de a fi predată în şcoli şi explicată ca scriere literară obiectivă a unui martor inteligent, documentat şi talentat, dar şi experimentat în crearea unei opere epice remarcabile, care este romanciera Doina Ruşti.
Stilul şi limbajul cărţii sunt cele antrenate exemplar în romanele anterioare, cu modernitate şi postmodernitate, fără a înlănţui evenimentele cronologic, fără a evita limbajul colocvial, uneori obscen, al uliţei şi al străzii, pentru reconstituirea cât mai fidelă a epocii de tristă amintire. O portretistică viabilă, credibilă, pentru descrierea interioară şi exterioară a caselor şi a semenilor, a îmbrăcămintei specifice vremii, a comportamentului necivilizat al omului nou, preconizat de comunişti să fie demn şi onest, dar realizat invers. Până la urmă, a transmiterii adevărului istoric, politic şi social cu referire largă şi la statutul scriitorului, despre care Doina Ruşti are o opinie dezagreabilă în sensul dificultăţii independenţei şi aprecierii acestuia „Cum a devenit paria, cum e băgat în rahat cu de-a sila. Să spui adevărul e vulgar, nu interesează pe nimeni. Acuzatorul are o înţelegere cu insultatul. Toată lumea are de câştigat şi eu vin să spun adevărul, care nu e decât o mizerie, un fapt nefolositor”.
Sunt bine integrate în text momentele dramatice ale vieţii unui actant al epocii, care priveşte cu ochii deschişi lumea timpului său de formare sau de deformare intelectuală şi civică, cu reacţii dure exprimate fără puterea, imposibilă în dictatură, de intervenţie directă, revendicativă.
În integralitatea sa, romanul biografic şi ficţional, în expresie şi stil, Ferenike, se relevă ca o istorie românească reală a epocii comuniste, trăită şi recreată exemplar de inspirata prozatoare, Doina Ruşti, după ce ne-a emoţionat şi captivat cu romanele sale sociale şi istorice, din epocile anterioare, medievale sau antebelice, cu accent pe epoca fanariotă. Romanul recent este o veritabilă scriere memorialistică şi un persuasiv manual de educaţie civică şi pedagogică, meritând o apreciere superlativă şi o utilizare inteligentă.