Gloriae Art Gallery prezintă, între 6 martie şi 8 mai 2026, expoziţia personală a lui Petru Lucaci. Titlul Sortir du noir reprezintă o trimitere explicită la cartea omonimă a teoreticianului francez Georges Didi-Huberman şi subliniază preocupările formale şi conceptuale ale artistului vizual din două proiecte distincte: clarobscurul şi corpul uman.
Actualul demers curatorial stă sub semnul revizitării şi al sintezei: revizitare, deoarece Petru Lucaci reia tema esenţială a unui parcurs început în urmă cu mai bine de trei decenii, în care negrul era culoarea dominantă, vizibilă în mai multe cicluri (Noctumbre, Alb/ Negru, Night Shadows, Clarobscur, Black-based Cocktail). Preocupat de posibilităţile şi limitele picturii, Petru Lucaci a luat mereu „În răspăr” tradiţionalele „Părţi ale picturii”: desenul, clarobscurul, culoarea, construcţia spaţiului şi, nu în ultimul rând, istoria din tablou. Reconvertirea clarobscurului în pictura redusă la negru a reprezentat, probabil, cea mai interesantă experienţă vizuală a artistului, deoarece anulează cromatismul, păstrând contrastul clar-obscur/ lumină-întuneric. Expoziţia de faţă prezintă, retrospectiv, în prima sală a galeriei, trei ample poliptice din ciclul Clarobscur realizate în 2012.
Revenirea, în anii din urmă, la titlul Clarobscur/ Chiaroscuro este simptomatică, deoarece semnifică, în ultimele sale experimente picturale, o „Ieşire” din negrul absolut practicat anterior ca unică posibilitate cromatică şi o accentuare a profunzimii spaţiale. Asistăm acum la un dialog între forţa negrului şi virtuţile expresive ale culorii, care se infiltrează, mai întâi cu parcimonie, pentru a izbucni apoi în ţesătura tabloului. Citându-l pe artist: „Translatată în spaţiul cotidianului, tehnica clarobscurului – sugerarea constrastantă a luminii, umbrelor şi întunericului, trece pe planul doi, potenţialul de semnificaţii oferit de ea fiind de maximă actualitate. Clarobscurul devine o modalitate de (re)definire artistică a unei lumi incerte, nedecise, mereu în căutare de ceva şi cineva, o lume a celor de la margine, de la periferie, a celor în căutare de «lumină» sau fugind dinspre «lumină»”. În propriul meu scenariu, această mărturie dialoghează simptomatic cu o frază din Sortir du noir: „Une image qui sort du noir, c’est une image qui surgit de l’ombre ou de l’indistinction et qui vient ŕ notre rencontre.”
Revizitarea amintită se reconverteşte într-o surprinzătoare sinteză, prin integrarea unui alt moment distinct din activitatea artistică a lui Lucaci, focalizat asupra corpului uman, materializat, la rândul său, în mai multe cicluri şi semnificativ pentru aspiraţia de a realiza un proiect de cercetare artistică. În cazul lui Petru Lucaci, corpul vorbeşte propriul limbaj, într-o practică artistică dominată de cultul fragmentului şi tehnica montajului, care permite asamblări/ permutări de fragmente în multiple compoziţii ce-şi pot modifica, la nesfârşit, configurarea vizuală şi semnificaţia. Astfel, lucrările expuse în pavilion (în ampla instalaţie Sortir du noir, care reuneşte, amalgamând, cronologic şi tematic, ciclurile Dressing the Body şi Disembodying the Body) evidenţiază tratarea corpului printr-un proces de fragmentare. De la Dressing the Body (2015) la Disembodying the Body (2023) s-a produs o radicalizare conceptuală în tratarea corpului feminin prin decapitare (absenţa capului frapează la prima vedere) şi îmbinarea aleatorie a părţilor (superioară şi inferioară) trupului. Rezultatul este paradoxal: corpul se dezumanizează, transformându-se în manechin, care devine suport pentru veşminte precare, adesea deşirate. Tehnicile mixte, însoţind-o pe cea, venerabilă, a uleiului pe pânză, produc un efect profund ambiguu: formele se destramă, îşi pierd conturul, confundându-se cu fondul/ fundalul tabloului. Din perspectiva punctelor de vedere, s-ar spune că Petru Lucaci combină vederea apropiată, cultivând haptic materialitatea, cu o iluzorie vedere depărtată.
Într-un text publicat în 2016, Lucaci mărturisea că „Atitudinea faţă de corpurile noastre este una dual ambiguă: suntem pasivi/ receptivi la cerinţele societăţii faţă de ce trebuie să facă, sau, din contră, avem o atitudine reflexivă, critică, intervenim activ asupra corpurilor, afirmând sau infirmând cu bună ştiinţă, asumat, convenţii şi norme sociale şi culturale”, amintind de „Corpul suport, reconstituit din imagini proiectate pe corp, suport pentru un exerciţiu de limbaj plastic”.
Insinuarea corpului (întotdeauna feminin) într-un univers formal abstractizant marchează momentul de sinteză, accentuând, paradoxal, o înscenare vizuală profund contradictorie: spectatorul poate fi lezat de manipularea masculină a corpului feminin, agresat de fragmentare şi descompunere sau, dimpotrivă, poate fi mobilizat la o reflecţie mai generală/ generoasă, privind vulnerabilizarea făpturii umane prin excesele societăţii contemporane. Ambele atitudini au în comun riscurile datorate alienării produse prin transformarea corpului în obiect, supus acum şi aici (doar) privirii noastre. Căci, aşa cum afirma Michel Journiac, întemeietorul artei corporale în Franţa, corpul devine locul privilegiat al urmelor, amprentelor şi rănilor, adăugând că, în cele din urmă, „C’est le corps qui parle”.
Lucaci ne oferă însă o surpriză, materializată în ultimul ciclu, Connecting the Body – prezentat în două săli ale galeriei –, în care corpul uman (feminin) figurează o alternativă eficace la excesiva fragmentare anterioară prin reconectarea la mediu, de la specimene de natură (artistul pare să privilegieze flori monumentalizate) la sugestive colţuri de atelier. Astfel, corpul uman se reînsufleţeşte, capătă o nouă viaţă, ilustrând, parcă, fraza lui Nicolas Bouvier: „Le corps est, pour le meilleur et pour le pire, l’image du monde”.
Pasul următor, „Ieşirea din suprafaţă”, e concretizat în experimentul tridimensional, vizibil atât în seria de obiecte şi reliefuri din lemn vopsit în culoare neagră (expuse în pavilion), cât şi în cele mai recente lucrări din expoziţie: reliefurile – reunite în ciclul Sorties de la surface – realizate din fibră de sticlă, răşină, acoperite cu spray-uri de culori acrilice (expuse în sala cu arcade din galerie).
Privind spectacolul vizual propus de Petru Lucaci în această expoziţie, care marchează un moment emblematic de cotitură al activităţii sale artistice, mi-am amintit o altă frază din Sortir du noir: „L’image qui sort du noir se caractérise par ses propres limites tactiles.” Problema limitei dintre vizual şi tactil, dintre negru şi exuberanţa cromatică – care „Iese din negru” –, are şi pentru Petru Lucaci o profundă semnificaţie spirituală, care se cuvine descifrată cu atenţia privirii scormonitoare şi răbdătoare a spectatorului. Căci, aşa cum afirma Georges Did-Huberman: „Une image qui sort du noir vient donc ŕ notre rencontre. Elle surgit afin que ce que nous y voyons puisse nous regarder vraiment et, donc, nous toucher de quelque façon.”
Ultimele secvenţe din expoziţie, Sortir du noir II, cinci diptice de mici dimensiuni, plasate pe culoarul conducând către ieşire, sunt menite să frapeze prin exuberanţa formală şi cromatică. Îmbinând fragmente mai vechi din Dressing the Body cu experimentele formale practicate de Lucaci în ultimele luni, această nouă sinteză activează sensibilitatea spectatorului, care va putea să privească o imagine menită să-l pună pe gânduri.