În anii (nu destul de) îndepărtaţi ai hegemoniei U.R.S.S. asupra unei mari părţi din Europa, cea poreclită „Lagăr al păcii”, se striga obligatoriu pe la manifestaţiile de 1 Mai, 23 August ş.cl. acest refren: „Bastionul păcii e/ U Re Se Se”. Azi, U.R.S.S. nu mai e, dar căutând prin presa unor decenii nu prea îndepărtate, aflu că un preşedinte al Kremlinului declara, cu aceeaşi lipsă de ruşine cu care spune azi alte măscări politice, că Rusia e aceea care trebuie să moştenească U.R.S.S. Adicătelea „Bastionul păcii” să mai fie o dată. Între timp, moştenitorul U.R.S.S. atacase şi cam distrusese Cecenia, poate şi Georgia, luându-i nişte provincii cât ai clipi. După ce acelaşi personaj fusese retras din scaunul prezidenţial de la Kremlin, mai potrivit, se pare, cu alt dos, pe care el nu fusese bun decât să-l ţină cald, moştenitoarea „Bastionului păcii” invadase Ucraina, dar invazia se numea „Operaţiune militară specială”, nu război. Poate că, dacă ar fi durat cât credea scaunul de la Kremlin, adică vreo 3-4 zile, atunci cuvântul operaţiune s-ar fi justificat. Dar Ucraina, ucrainenii nu s-au predat şi încă, acum, la patru ani după invazie, ţin piept ursului. Afirmaţiile că ruşii vor pace s-au mai temperat, au mai schimbat puţin registrul, dar războiul continuă.
Comanditarul „Operaţiunii militare speciale” a călcat cu dreptul pe un covor roşu pe care l-a oferit tălpilor sale vecinul dinspre est, în Alaska (da, da, Alaska americană şi chiar S.U.A., cu totul, e la est de Rusia!). S-au întâlnit, şi-au zâmbit, şi-au dat mâna, s-au înţeles. Şi esticul preşedinte al vesticului (sic!) rus ne-a informat că ei doi sunt prieteni, că dacă era el preşedinte în 2022, când a început nenorocirea Ucrainei, nu s-ar fi întâmplat nimic. Mai mult, se pare că titlul „Operaţiune specială”, sau măcar operaţiune, a prins în mintea (v)esticului domn preşedinte şi, în ultima zi a lui februarie, acesta din urmă a declanşat şi dumnealui o operaţiune militară, dar împotriva Iranului. Ce-i drept, asta pare chiar operaţiune, pentru că totul se petrece la lumina zilei, cum nimeni nu se aştepta, prin aer şi repede anunţată.
Ce-i drept, din nou diferenţele se văd cu ochiul liber. Dacă Kremlinul afirma cu maxima sa neruşinare (deloc sfântă, cum se obişnuieşte, nu ştiu de ce, a se spune, ci dimpotrivă) că Ucraina e guvernată de fascişti, nazişti, care au pus mâna pe putere prin lovitură de stat (!), iar ei, democraţii de la Kremlin, vor să elibereze poporul ucrainean, Casa Albă are nişte argumente mai aproape de realitate în susţinerea atacului: Iranul îşi continuă lucrările în scopul obţinerii bombei atomice, plus regimul de teroare continuă, lipsa oricăror libertăţi şi tratamentul sălbatic al femeilor şi al tuturor celor care sunt de altă părere. Că, poate, ar fi trebuit să se continue pe cale diplomatică operaţiunea asta de oprire a afacerii atomice a Iranului, sigur că era mai bine. Dar proaspăt încălzit de înfiinţarea Consiliului Păcii, cu membri plini şi observatori, nu demult, la Washington, preşedintele american a trecut la fapte. Flota a 5-a americană e în zonă, în Mediterana, în faţa Israelului, care s-a alăturat atacului, pe bună dreptate, deoarece regimul de la Teheran a anunţat nu o dată că scopul său este să radă Israelul de pe faţa pământului. Cu mulţi ani în urmă, dacă îmi aduc bine aminte, în Mediterana era Flora a 6-a, iscând proteste din partea celuilalt „Bastion al păcii”, din acele vremuri, U.R.S.S. Noul bastion, autointitulat Consiliul Păcii, a trecut, el, la fapte. Israelul a luat parte la noua „Operaţiune militară majoră”, cum a numit-o Casa Albă.
Şi s-au mai întâmplat atâtea şi atâtea evenimente şi declaraţii care se bat cap în cap, că mi-e şi silă să le mai menţionez. Deşi ele s-ar putea să ne influenţeze soarta viitoare multora dintre cei ce azi încă mai suntem în viaţă.
Cum ar trebui să se intituleze un bastion sau un consiliu ca să-l credem că nu vrea nimic altceva decât să obţină o pace solidă – cu un cuvânt de pe vremea bastionului, trainică – în lume? Riscând să mă repet, reiau o glumă tristă de prin anii 1948-1949. Cineva întreba: „Crezi că o să mai fie război?”, iar întrebatul răspundea: „Război n-o să mai fie, dar o să fie o luptă pentru pace de n-o să mai rămână piatră pe piatră”. Cât de greu e să-ţi dai seama dacă nu cumva o glumă pe care o preiei eventual din volé nu e de fapt ceva mult mai grav: o profeţie? Atunci când tocmai apăruse această glumă profetică, abia se terminase războiul şi lupta pentru pace îşi scosese capul sovietic prin Coreea, prin Vietnam... Neapărat luptă, căci fără ea nu se putea concepe nici cuvântul pace, nici orice alt cuvânt.
Oare despre ruinele din Mariupol, Harkov, Kyiv, Gaza, Teheran, Tel Aviv, Beirut şi ce-o mai urma să fi fost vorba în partea a doua a bancului aceluia de demult, azi uitat?