Numele meu e Nevinovăţie

de Shiva Rahbaran

(fragment)

Traducere din engleză de Carmen Paţac

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

Shiva Rahbaran, născută pe 28 noiembrie 1971 la Teheran, este o scriitoare şi cercetătoare de origine iraniană, formată între mai multe spaţii culturale europene şi definită de experienţa exilului încă din copilărie. Avea opt ani când Mohammad Reza Pahlavi a fost înlăturat în urma Revoluţiei Iraniene, iar în 1984 a părăsit Iranul împreună cu familia, stabilindu-se în Germania. A studiat literatura şi ştiinţele politice la Heinrich Heine Universität Düsseldorf, continuând apoi cu un doctorat la University of Oxford. Teza, dedicată scriitorului Nicholas Mosley, a fost publicată ulterior, marcând debutul său în spaţiul critic academic. După doisprezece ani petrecuţi între München şi Zürich, Rahbaran s-a stabilit la Londra în 2013. În 2016 publică Iranian Cinema Uncensored. În plan literar, Shiva Rahbaran scrie în limba engleză, explorând teme precum memoria, exilul, identitatea şi copilăria în Iranul revoluţionar şi postrevoluţionar. Povestirea sa Massoumeh: The Story of an Iranian Family in Times of Revolution, inspirată de moartea mătuşii ei, prizonieră la Teherean după 1979, şi apoi executată, a câştigat, în 2016, Wasafiri New Writing Prize, una dintre cele mai importante distincţii pentru proză scurtă emergentă în limba engleză, fiind apoi publicată în revista Wasafiri în primăvara anului 2017. Romanul său de debut, Numele meu e Nevinovăţie (My name is Innocence, Humanitas Fiction, 2026), dezvoltă tematica acestei povestiri, urmărind destinul unei familii iraniene din primele decenii ale secolului XX până în 1982. În paralel cu activitatea literară şi academică, Shiva Rahbaran colaborează cu instituţii media internaţionale precum BBC Persian, BBC World Service şi Iran International.

Massoumeh, adică Nevinovăţie, este executată la Teheran, în 1982, la doar optsprezece ani. Pentru a afla cum s-a ajuns aici, ca-ntr-o reconstrucţie a drumului spre moarte, vocea ei alunecă în timp în primele decenii ale secolului XX, pentru a reda destinul propriei familii, prinsă între tradiţie şi modernitate încă din epoca şahului Reza Pahlavi, continuând cu deschiderea şi contradicţiile regimului lui Mohammad Pahlavi, apoi cu anii 1970, când tensiunile devin ideologie, iar revoluţia iraniană pare momentul eliberării, dar se transformă rapid într-un mecanism de represiune care îşi devorează propriii susţinători. Execuţia lui Massoumeh nu e un accident, ci punctul final al unui traseu în care istoria se infiltrează în familie, în educaţie, în alegeri aparent mărunte, până când nu mai există cale de întoarcere. Scris cu luciditate, romanul are forţa unui avertisment nu cu privire la trecut, ci la cât de uşor acesta se poate repeta , dar şi puterea unei poveşti personale de a aduce la lumină o tragedie colectivă.

Au aprins luminile în toiul nopţii şi ne-au dus, una câte una, la interogatoriu. Mi-au încătuşat mâinile la spate şi m-au legat la ochi. Tremuram atât de tare, că abia mă ţineam pe picioare. Am mers vreo două, trei minute până când am auzit o uşă grea de fier trântindu-se în spatele meu. M-am zbătut şi am ţipat. M-au lovit peste cap, ordonându-mi să tac. Mi-au scos legătura de la ochi, dar nu şi cătuşele. Îmi simţeam încheieturile rănite şi umerii înţepeniţi. Aveam dureri, dar n-am îndrăznit să mă plâng. Camera nu avea ferestre şi nici vreo altă mobilă în afară de un birou alb cu două scaune de-o parte şi de alta. Pe unul şedea un bărbat cu barbă, cu un aer fioros, a cărui chelie lucea sub becul ce se bălăbănea deasupra mesei. La stânga şi la dreapta lui erau doi bărbaţi mascaţi şi în spatele meu un gardian care m-a împins pe scaunul liber.

— Massoumeh Golbaf, fiica lui Hassan Golbaf şi a lui Shirin Pezeshkzad, născută la Teheran pe 15 decembrie 1963?

Am dat din cap că da.

— Da’ ce? N-ai limbă? a răcnit el.

— Da, domnule! am şoptit eu, simţind că mă sufocă nodul care mi se pusese-n gât.

— Le căutăm pe surorile tale. Ştii unde sunt? a întrebat precipitat.

Am clătinat din cap că nu. Gardianul din spatele meu m-a izbit cu fruntea de masă. A început să-mi curgă sânge din nas. Am urlat.

— Taci dracului din gură! Unde-s surorile tale?

Am jurat pe sufletele celor paisprezece fără de greşeală că n-am habar. Şi din nou gardianul m-a izbit cu fruntea de masă. De data asta am crezut că leşin.

— Jegoaso! Nu mai murdări cu gura ta spurcată numele sfintei familii a profetului! Noi ne purtăm frumos cu tine, aşa că fă bine şi spune unde sunt, altfel o să fim nevoiţi să-ţi aplicăm tratamentul special, a zis el, râzând, iar ceilalţi i-au ţinut isonul.

— Aveţi milă, domnule! Gărzile Revoluţionare au fost la noi acasă şi pe la rude. Nimeni nu ştie unde sunt. Au dispărut. Am chemat de mai multe ori poliţia să ne ajute să le găsim, şi tot n-am dat de ele. Jur… jur…

De data asta, când m-a izbit de masă, am leşinat.

M-am trezit înapoi în celulă, întinsă pe pat. Mă durea capul, nasul îmi pulsa şi-mi simţeam ochii umflaţi. I-am deschis şi am văzut un chip care îmi zâmbea cu bunătate. Lângă mine stătea o femeie cam de vârsta lui Shayesteh, în haine de închisoare, şi-mi tampona fruntea cu o cârpă udă şi rece.

— Te-ai trezit! Bine că ţi-ai revenit! a spus ea, ţinându-mă strâns de mână. Nu-i aşa de rău cum pare, fetiţo dragă, ai doar câteva vânătăi.

— Sunteţi atât de bună, am gemut eu. Vă cunosc? am întrebat-o nedumerită.

— Nu, mi-a zâmbit ea. Nu mă cunoşti. Mă cheamă Pari. Uneori am grijă de fetele de aici. Am fost asistentă medicală. Trebuie să te odihneşti. Nu ţi-ai rupt nimic. Curând o să te simţi mai bine.

A înmuiat din nou cârpa în găleata de lângă ea şi mi-a aşezat-o pe frunte. Şi-a ferit privirea şi a oftat.

— Sunteţi toate atât de tinere şi de nevinovate, a spus ea cu ochii plini de lacrimi şi m-a mângâiat pe braţ. Nu meritaţi aşa ceva. Nu ştiu cum pot oamenii ăştia să vă lovească în asemenea hal. Ce-or să-i spună Domnului la Judecata de Apoi?

Am început să plâng. Pari m-a luat în braţe cu grijă.

— Hai, nu mai plânge. În locul ăsta trebuie să fim tari.

I-am spus că asta-mi zisese şi prietena mea, Nargess. Pari s-a întristat.

— Au luat-o şi pe ea la interogatoriu.

Am început să plâng şi mai tare. Lacrimile îmi ardeau ochii umflaţi.

— Fetiţă scumpă, trebuie să te odihneşti. Respiră adânc, mi-a spus Pari, legănându-mă uşor, apoi a udat iar cârpa şi mi-a pus-o pe ochi.

După trei săptămâni, când mi s-a permis să-mi văd familia, o gardiană m-a dus la masa ce-mi fusese alocată în sala de vizite a închisorii Evin, unde mă aşteptau baba, Inge şi Jamshid. Nu mai puteam de bucurie. Ai mei stăteau în fundul sălii. M-a tulburat să văd cât de mult se schimbaseră în doar câteva săptămâni. Baba părea mic şi firav. Părul lui alb şi lung era neîngrijit şi vedeam cum îşi plimbă privirea prin încăpere, căutându-mă. Ochii albaştri ai lui Inge erau injectaţi, obrajii mai supţi şi buzele strânse. Jamshid îmbătrânise mult de când îl văzusem ultima dată la Baloot. Eram copleşită atât de fericire, cât şi de o tristeţe insuportabilă. Ne-am îmbrăţişat şi ne-am sărutat. Râdeam, plângeam şi vorbeam unii peste alţii până când gardiana ne-a despărţit şi ne-a cerut să stăm jos şi să nu facem zgomot. Baba se străduia să facă pe curajosul. Ochii îi păreau secătuiţi de lacrimi.

— Iubita mea, lumina ochilor mei, uite că în sfârşit ni s-a permis să te vizităm!

I-am luat mâinile şi i le-am sărutat.

— Da, în sfârşit! Mi-a fost atât de dor de tine.

M-a mângâiat pe creştet.

— Ce bine că ne-au lăsat să te vedem aici şi nu într-una dintre cămăruţele alea în care suntem despărţiţi de un paravan. Rudele mele din cler au pus o vorbă bună pentru noi. Dar tu, scumpa mea, a continuat el, privindu-mă îngrijorat, ce faci? Ai nasul şi ochii puţin cam umflaţi?

Îmi dădeam seama că gardiana ne urmăreşte şi ne ascultă atent. Trebuia să fiu prudentă. Nu aveam voie să le spunem vizitatorilor ce ni se făcea în închisoare. Altfel urmările erau serioase.

— A, n-am nimic! Am plâns doar de dorul vostru. Şi acum plâng de bucurie că vă văd aici.

— Şi nouă ne e dor de tine, a spus baba, iar buzele i-au tremurat.

— Dar unde sunt maman şi Tahmineh? De ce n-au venit şi ele? am întrebat eu, privind în jur.

— Ştii şi tu că, din cauza bolii ei de inimă, mama trebuie să se odihnească şi să evite stresul, a spus baba cu voce tristă. O să vină data viitoare, scumpo.

— Dar se simte bine, nu-i aşa? am întrebat eu îngrijorată.

— Sigur că da, a răspuns Jamshid. Trebuie doar să se odihnească un pic, să-şi recapete puterile. Tahmineh, Housahng şi doctorul Nejad au cu toţii grijă de ea, ca de o regină, a continuat Jamshid, aproape înghiţindu-şi ultimul cuvânt în clipa în care a văzut expresia de pe chipul gardianei. E îngrijită aşa cum merită o mamă musulmană credincioasă. Da, slavă Atotputernicului, Atotmilostivului şi Atotluminatului, a încheiat el pe un ton atât de pios, de parcă ar fi fost un mullah.

Văzând cât de îngrijorată eram încă, baba m-a mângâiat pe obraji şi mi-a spus:

— Nu-ţi face griji, îngeraşule, totu-i bine acasă. Maman se simte mult mai bine şi se întremează pe zi ce trece. Dar şi tu trebuie să ai grijă de tine. Ai slăbit atât de mult. Nu-ţi dau să mănânci destul?

— Ba da, dar mi-e dor de mâncarea lui maman.

Amintindu-mi de mirosul mâncării ei, am izbucnit într-un plâns aproape isteric, iar lacrimile îmi şiroiau pe bărbie şi pe degete. Baba şi Jamshid suspinau în tăcere, iar ochii înroşiţi ai lui Inge se umeziseră. Până şi gardianei i s-a făcut milă de mine. Mi-a adus un şerveţel de hârtie ca să mă şterg pe faţă şi pe mâini. Baba s-a străduit să se stăpânească şi mi-a spus:

— Ţi-am adus un pepene dulce. L-am cumpărat azi-dimineaţă de la domnul Dayani, dar l-au confiscat la intrarea în închisoare... din motive de siguranţă.

— Aşa e, am oftat eu. Pepenii sunt un mare pericol pentru siguranţă!

Baba a zâmbit trist auzind gluma mea.

— Se poartă bine cu tine?

Mi-am plecat ochii spre degete. Am fost nevoită să mă stăpânesc, căci simţisem că gardiana e din nou atentă. Îmi tremurau buzele.

— Sunt în celulă cu Nargess şi cu alte trei fete. O mai ştiţi pe Nargess, nu?

Baba şi Jamshid au spus că îşi amintesc că le povestisem despre ea.

— Ne bucurăm că lângă tine e o prietenă bună. Poate ţi-e mai uşor.

— Da, e bine s-o am lângă mine, am încuviinţat eu. Mergem la orele de Coran în fiecare zi şi stăm una lângă alta la rugăciune. De două ori pe săptămână avem o oră de politică şi etică islamică. Învăţăm despre păcatele noastre, ca să ne putem lepăda de ele. O dată pe zi ne scot în curte o jumătate de oră şi ascultăm înregistrări cu cuvântările conducătorilor supremi şi scandăm lozinci antiamericane şi antisioniste.

Cu coada ochiului am văzut că gardiana dădea din cap, apreciativ.

— Şi ceilalţi ce mai fac? Ce fac copiii? am întrebat, uitându-mă în ochii lui Jamshid cu atâta intensitate, încât a înţeles ce vreau să aflu.

— A, toată lumea e foarte bine. Copiii sunt bine, Aavei şi lui Arezu le e dor de tine. Le-am spus că eşti într-o tabără de vară şi că sperăm c-o să te-ntorci curând.

Am zâmbit amândoi şi ne-am uitat la gardiană.

— Houshang şi Tahmineh sunt ocupaţi să organizeze o călătorie în Europa cu fetele – probabil în vacanţa de Nowruz. Ştii şi tu cât durează să obţii vize în ziua de azi, a spus Jamshid, privindu-mă ţintă, şi am înţeles că aveau de gând ca, la începutul primăverii, să le scoată din ţară, clandestin, pe Shayesteh şi pe Afsaneh.

— Mă bucur s-aud asta. Sunt convinsă c-o să aibă o grămadă de lucruri de povestit la-ntoarcere. Kian ce face?

Pentru prima dată în timpul acestei vizite am auzit vocea lui Inge.

— Se pare că îi vor da drumul mai repede decât ne aşteptam, a spus ea cu o sclipire în ochi.

Jamshid a întrerupt-o, vorbind tare, ca să fie sigur că-l aude gardiana:

— Prin mărinimia fără margini a conducătorului suprem, ayatollahul Ruhollah Khomeini, condamnarea lui s-a redus şi mai mult. Conducătorul nostru suprem ştie prea bine că tinerii ca tine sau Kian sunt nevinovaţi şi c-au fost doar duşi pe căi greşite de agenţi străini răuvoitori, care nu pot suporta să vadă victoria Revoluţiei noastre Islamice antiimperialiste.

Inge s-a uitat la soţul ei ca şi cum Jamshid şi-ar fi pierdut minţile. Apoi s-a întors spre mine şi mi-a atins degetele. Unghiile ei atât de îngrijite de obicei erau roase, iar pieliţele din jurul lor, sângerânde. Şi în timp ce-mi apuca degetele cu o mână, a băgat-o pe cealaltă în buzunar şi am văzut ceva mic şi roşu.

— Vai, Doamne, BMW-ul lui Kian! am exclamat eu atât de tare, că gardiana mi-a făcut cu severitate semn să tac.

Eram atât de fericită, încât uitasem de vigilenţa ei de Cerber.

— Am fost să-l vedem săptămâna trecută şi i-am povestit ce ai păţit. M-a rugat să-ţi dau asta. Abia aşteaptă să iasă de la Evin! a spus ea, surâzând.

— Ich liebe Dich1,Inge, i-am zis eu în germana mea stricată.

Inge şi-a lăsat brusc capul pe umărul lui Jamshid, de parcă ar fi împuşcat-o cineva în tâmplă. Nu se mai putea opri din plâns. Şi eu aveam lacrimi în ochi. Eram atât de bucuroasă pentru Kian, iar vestea reducerii sentinţei îmi dădea speranţe c-aş putea ieşi şi eu curând din închisoare.

Gardiana s-a ridicat şi ne-a anunţat că vizita s-a terminat. L-am îmbrăţişat pe baba, strângându-l tare la piept. Slăbise atât de mult în săptămânile astea, încât am avut impresia că ţin în braţe un pui de găină.

— Baba joon, să ai grijă de tine şi de maman.

— Aşa am să fac, scumpo! m-a asigurat el, dând încurajator din cap. Totul o să fie bine! Rudele mele şi soţia preşedintelui martir – fie binecuvântat de Atotputernicul – fac tot ce pot. Autorităţile o să-şi dea curând seama că s-a făcut o greşeală. Să nu-ţi pierzi speranţa! Să ai încredere în mine, îngeraşul meu scump! Azi, mâine te întorci acasă!

Dar vocea lui şovăitoare îl dădea de gol. Nici el nu credea ce spune.

După vizita aceea, în ultimele trei săptămâni cât am stat în închisoare, i-am revăzut de două ori. Maman n-a venit niciodată. Trebuia să se opereze, şi doctorii îi interziseseră să să iasă din casă.

Din celulă am auzit Azanul, chemarea la rugăciune de dimineaţă, şi am ştiut că venise ceasul. Atunci aveau loc majoritatea execuţiilor. Până cu o zi înainte, crezuserăm că aveam să fim eliberate în curând. Cu o săptămână în urmă ni se spusese că urmează o amnistie generală pentru tinerii care nu fuseseră implicaţi în activităţi politice împotriva Statului lui Dumnezeu pe pământ. Eram încântate şi chiar începuserăm să ne gândim ce-o să facem când o să ieşim de acolo. Însă lucrurile s-au schimbat. Am auzit că membri ai MEK asasinaseră câţiva funcţionari şi, drept răzbunare, ne condamnaseră la moarte.

Nargess şi cu mine stăteam strâns îmbrăţişate şi tremuram ca sălciile pe malul râului Darakeh. Ne doriserăm moartea cu o noapte înainte, când fuseserăm forţate să ne căsătorim cu membrii ai IRGC, pentru că Sharia interzicea executarea virginelor, dar acum, când execuţia era iminentă, nu puteam să nu tremurăm de frică.

Pielea lui Nargess părea transparentă. Îi vedeam venele albastre zbătându-i-se pe tâmple.

— Ce noroc am că eşti cu mine, dragă Massoumeh. N-aş fi putut îndura toate astea fără tine.

Arăta nespus de tristă. Am tras-o mai aproape de mine şi i-am spus:

— Nici eu. N-aş fi supravieţuit fără tine.

Nargess m-a privit câteva clipe, şi a început apoi să râdă până când au podidit-o lacrimile.

— Te iubesc, Massoumeh. Ne vedem dincolo!

— Da, ne vedem dincolo, am spus eu, sărutând-o pe obraji.

O gardiană înveşmântată din cap până în picioare cu chador şi purtând mănuşi negre s-a apropiat de uşă şi ne-a cerut să ne pregătim.

— N-o să mai dureze mult, ne-a spus ea aproape cu blândeţe.

Nargess şi cu mine le-am apucat de mâini pe cele patru deţinute care mai rămăseseră. În afară de una care scheuna ca un căţel, eram toate amorţite. Ni s-a spus să ne aliniem înainte de a ieşi din celulă. Am atins maşinuţa lui Kian din buzunarul uniformei şi am strâns-o cu putere. Tocmai când eram pe punctul de a ieşi, pe lângă noi au trecut câteva deţinute care ieşiseră din camera de rugăciune. Una dintre ele era Pari, femeia care mă îngrijise după interogatoriu. Avea un băiat de şase sau şapte ani, care venea împreună cu bunicii s-o vadă în fiecare miercuri. El era toată averea ei. Şi ea vorbea neîncetat despre el. Tot ce povestea îmi aducea aminte de Kian când era mic. Nu-l văzuserăm nici una dintre noi, dar îl iubeam cu toatele. Când lua o notă mare, ne bucuram alături de ea, când era bolnav, ne făceam griji împreună cu ea. Când m-a văzut, s-a oprit o clipă. Ochii ei păreau nesfârşite fântâni de tristeţe, căci ştia şi ea spre ce ne îndreptăm aşa, încolonate. Din ochi i s-a prelins o lacrimă mare care i-a lunecat pe nas înspre buze. Când a trecut pe lângă mine, am prins-o de mână şi i-am strecurat BMW-ul lui Kian, strângându-i degetele peste maşinuţă.

— Să i-o dai, te rog, fiului tău, i-am şoptit. Am ţinut mult la ea.

Mi-a luat mâna şi mi-a strâns-o tare.

— N-am să te uit niciodată, Massoumeh, fata mea nevinovată.

1 Te iubesc (germ.).