Pictorii din antichitate au făcut mai multe experimente decât suntem dispuşi să acceptăm. Din păcate, pierderea practic completă a picturii de şevalet greco-romane, ca şi a manuscriselor iluminate de dinainte de imperiul creştin al lui Teodosiu, face imposibilă o istorie a acestor momente de îndrăzneală tehnică şi estetică. Că ele au existat, e clar azi din vasele pictate greceşti, chiar în ciuda bicromatismului limitativ, din frescele campaniene şi din portretele în encaustică din Egiptul roman. Pentru mine însă, exemplul cel mai semnificativ ţine de arta ilustraţiei manuscriselor, şi o să mă opresc aici la reprezentările potopului biblic. Rar discutate, ele ridică totuşi întrebarea cheie dacă nu cumva, în acest domeniu anume, primele secole creştine au favorizat în mod paradoxal apariţia unor elemente de avangardă artistică. Câteva vorbe, aşadar, despre imagini ale potopului pictate de autori anonimi, pe pergament, în trei manuscrise excepţionale din secolele 5-7 d. Hr.: Geneza din colecţia Cotton, Geneza de la Viena şi Pentateuhul din colecţia Ashburnham.
Cea mai spectaculoasă dintre ele vine dintr-un atelier aflat probabil în Antiohia pe Oronte (atunci în Siria, azi în Turcia), care a ilustrat pe la 500 d. Hr. paginile manuscrisului Genezei păstrat azi la Viena – o capodoperă a artei antice, şi la nivel de picturi, şi la nivel de caligrafie. Scena noastră, orizontală, de o palmă înălţime, aflată sub textul (prescurtat) al Facerii, are în centru Arca lui Noe, ca un zigurat întunecat cu trei etaje, din care ultimul se scufundă sub linia apei. În jurul ei se desfăşoară tragedia: vreo cincisprezece oameni, zbătându-se să supravieţuiască sau deja înecaţi. Fiecare este în altă postură: un băiat îşi îmbrăţişează strâns mama, alţi doi, pe jumătate ascunşi în unde, cerşesc ajutor cu braţele ridicate deasupra apei, ceilalţi plutesc cu membre fără vlagă şi părul fâlfâind sinistru în apă, sau se scufundă, chirciţi cu genunchii în sus într-un racursiu remarcabil. Părţile corpului pictate ca fiind sub suprafaţa mării au culori mai cenuşii, cele aflate în aer, culori mai saturate. În spate, dintr-un cer îngust se revarsă o ploaie în fire compacte. Natura şi feţele umane în sfumato au un aer fantomatic, care atestă o formă antică de impresionism.
În Pentateuhul din colecţia Ashburnham, azi la Paris, produs poate în Spania pe la 600 d. Hr., scena potopului ocupă de data asta o pagină întreagă. Arca e mult mai detaliată: albastră cu dungi portocalii, purpurii şi pământii, cu forma tipic antică de cufăr cu picioruşe, traversat de şiruri de piroane; se văd uşa şi trei ferestre zăvorâte. În apa tulbure, măslinie, şi ea dungată, plutesc doi oameni şi doi giganţi, toţi patru morţi. Printre ei, cai şi păsări de apă, unii încă înotând, alţii probabil înecaţi (calul reprezentat albastru, cu ochiul închis, şi gâsca reprezentată răsturnată). Cei doi giganţi reiau întocmai poziţiile corpurilor celor doi oameni şi se inspiră dintr-o bogată tradiţie iudaică. E vorba de uriaşii Rephaim pomeniţi în Biblie care, ca şi în scena noastră, sunt de două ori mai înalţi ca oamenii (Deuteronom, 3:11, despre regele lor, Og; în traducerile româneşti vechi şi noi ei apar cu numele „Refaimiţi”. În alte pasaje din Vechiul Testament, rephaim a fost tradus atât prin „Giganţi”, mai ales în Septuaginta, cât şi prin „Umbre” sau „Morţi”, Iov 26:5, unde ei sunt specific plasaţi sub apă). Textele din talmudul babilonian şi cele midraşice continuă să adauge detalii despre Og, iar cel târziu în sec. 9 este deja cristalizată o tradiţie rabinică conform căreia, în timpul potopului, Noe îl hrănea pe Og printr-o deschizătură în Arcă, salvându-i viaţa, după ce Og îi jurase supunerea veşnică a sa şi a neamului său... Cele patru victime ale potopului sunt integral vizibile, ca şi cum ar pluti la suprafaţa apei, ca rămase în urma unei bătălii terestre. Asta înseamnă că pictorul e mai puţin abil decât ilustratorul Genezei de la Viena, dacă nu cumva imaginea leşurilor întinse pe suprafaţa mării e aleasă intenţionat pentru stranietatea ei. Potopul Ashburnham e un câmp de luptă oniric, contemplat de un colorist de talia lui Schiele sau Klee.
Am lăsat la final scenele Genezei din colecţia Cotton, de provenienţă siriană, azi la Londra, chiar dacă antedatează puţin Geneza de la Viena. Asta pentru că ilustraţiile legate de potop s-au pierdut când manuscrisul a ars parţial în sec. 18, dar ele fuseseră copiate în mod magnific în mozaic puţin după 1200 în Bazilica San Marco din Veneţia, anume pe bolţile din atrium. (Şi în abaţia Saint-Julien din Tours, unele fresce copiază modele din Pentateuhul Ashburnham, care s-a aflat acolo o vreme.) Evident, când opere paleocreştine sunt transpuse în opere mai târzii, anumite lucruri tind să se modifice, mai ales culorile, dar adesea se şi introduc elemente cristologice, altminteri nelalocul lor în scenele veterotestamentare. În cazul nostru, culorile sunt desigur mai saturate decât în manuscrise, dar în general mozaicarii au fost extraordinar de fideli (ilustraţia alăturată). Ca şi în Geneza de la Viena, dintr-o bandă îngustă de cer cade o ploaie torenţială, care justifică expresia olandeză „Plouă cu cozi de pipă”. Dar spre deosebire de ambele exemple de până acum, victimele sunt practic un inventar apocaliptic de feţe cu ochi închişi, ca o colecţie de măşti funerare romane. Arca însăşi este vizibilă doar ca un contur morganatic în spatele peretelui de ploaie, prin care se poate citi, suspendată în cer, doar ferestruica ei, din nou o situaţie extrem de rară în arta antică. (E drept că Arca apare, cu scânduri de data asta mai realiste, în alte câteva mozaicuri bizantine adiacente – Noe trimiţând în cercetare un porumbel, în timp ce un corb ciuguleşte un cadavru care încă pluteşte.) Cei vreo douăzeci de oameni, tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi, sunt reduşi la feţele lor (mai rar busturi) văzute din toate unghiurile, inclusiv răsturnate sau, în mod excepţional, de sus; numai doi dintre ei au şi un braţ vizibil. Doar un copil, aşezat pe mama lui care pluteşte pe spate, e văzut de la genunchi în sus. Părul ud sau răsfirat în apă pune artistului aceeaşi problemă, mai greu de rezolvat în mozaic. Printre victime se văd şi animale, reduse, tot aşa, la capete cu ochii închişi (un tăuraş, un cal cu căpăstru şi unul fără).Valurile mării se aseamănă unor vălătuci de stofă.
Pictura antică, mai preţuită de greci şi de romani ca orice altă artă, e reconstituită azi din surse de o indigenţă extremă. Ţi se rupe inima când te gândeşti la tot ce s-a pierdut. Dar chiar şi în peisajul acesta atât de arid există mici oaze din care afli cât de experimentali şi moderni puteau fi aceşti artişti de acum un mileniu şi jumătate, această formă istorică de „Ieri”.