Când am auzit chitara lui Jeff Beck, habar n-aveam cine şi cum scoate sunetul acela şerpuitor, ca de sitar. Mă aflam, fără să bănuiesc, în companie selectă: nici Eric Clapton nu pricepuse tehnica instrumentală a lui Jeff, drept care (va recunoaşte peste ani) se gândea să se lase de muzică. Piesa în cauză se numeşte Heart Full of Soul şi e prima dovadă briliantă că Beck putea să facă orice doreşte cu chitara, inclusiv să picteze! Şi nu e o exagerare: Slash, chitaristul trupei Guns N‘ Roses, l-a gratulat odată pe Jeff, spunându-i că e un Picasso al chitării; Jeff, modest, a replicat: „Mai degrabă un Jackson Pollock!”. Iar cine ascultă cu atenţie înregistrările lui Beck şi cunoaşte picturile lui Pollock nu poate să-l contrazică pe cel care n-a vrut niciodată să fie un rock star – însă a ajuns, preocupat doar de muzică, nu de carieră.
Observaţia nu-i amănunt decorativ, ci esenţa care îl scoate pe Jeff Beck din platitudinile circului rock-and-roll şi explică oarecum traseul lui muzical. Diferenţa o aflăm în fapte: când au primit 3000 de lire pentru prestaţia din filmul lui Antonioni, Blow-up, colegii de trupă şi-au deschis magazine şi aprozare; Beck şi-a cumpărat o Corvette ‘63 cu parbrizul spart, pasiunea lui fiind să colecţioneze şi să recondiţioneze maşini vechi! Legendarei triplete de chitarişti care a dat grupului Yardbirds statut de invidiat în arena rock (Clapton-Beck-Page) i se pot adăuga încă doi: Ritchie Blackmore şi David Gilmour, întregind o stea pentagonală ce-şi răspândeşte luminile dincolo de sistemul solar propriu. Notorietatea şi realizările fiecăruia (inegale, fireşte) nu corespund cu valoarea. Iar valoarea se măsoară prin recunoaştere; în filmul biografic Jeff Beck: Still on the Run (2018), trei dintre ceilalţi patru admit că Beck este cel mai bun dintre toţi (Blackmore nu este chestionat)!
Ca toată generaţia lui de englezi din clasa muncitoare, născuţi în cumpliţii ani de război 1940, Jeff Beck a crescut în sărăcia şi restricţiile deceniului următor. Însă a avut norocul unei familii ştiutoare şi iubitoare de muzică şi artă. Liber să caute şi să asculte discurile favorite când era adolescent, Jeff a găsit în Jimmy Page prietenul şi colegul predestinat, alături de care s-a perfecţionat în arta interpretării la chitară, ambii captivaţi de instrumentul ce avea să devină fetişul ultimei jumătăţi a veacului al XX-lea. Concurenţa amicală, implicită şi inerentă dintre ei a produs rezultatele ştiute: Page = Led Zeppelin; Beck = cel mai avangardist şi suprarealist dintre chitarişti, după aprecierea managerului producător Giorgio Gomelsky, magician implicat în destinele unor artişti ca Yardbirds, Rolling Stones, Magma, Soft Machine, Gong etc. După ce ai citit spusa lui Gomelsky, e greu să mai formulezi niscai fraze definitorii despre cariera lui Jeff Beck, diversă, controversată şi spumoasă. Câteva repere se cer amintite, pentru că Beck a inovat permanent tehnica interpretării, fără să piardă niciun pic din feeling. Producător al unui disc, George Martin (al cincilea Beatles, cum se ştie) spunea că Jeff foloseşte chitara pe post de voce. David Gilmour subliniază că Beck are în pasajele sale chitaristice melodie, atac şi expresivitate, cele trei componente definitorii pentru instrumentist. Şi recunoaşte cinstit că lui îi ies foarte rar momentele când cele trei se îmbină şi se echilibrează perfect! Şi mai recunoaşte că Jeff era chitaristul preferat al lui Rick Wright, clăparul fără de care Pink Floyd n-ar fi fost ce este. Modest din fire, sincer până la autonegare, Beck elogiază influenţa altor muzicieni cu care a colaborat – lista e surprinzător de lungă, de la Stevie Wonder la Jan Hammer şi Mick Jagger.
Am avut o adevărată revelaţie auditivă când am ascultat (cu căştile pe urechi, conform indicaţiei) Amused To Death, albumul lui Roger Waters din 1992. Mi-a plăcut enorm când am văzut pe un DVD concertul dat la clubul Ronnie Scott, uimit mai ales de tânăra basistă Tal Wilkenfeld; mi-a umplut inima recitalul de la Hollywood Bowl (tot pe DVD) şi periodic îmi colorează solitudinea discuri ca Blow by Blow (1975), Wired (1976) sau Guitar Shop (1989). Nu m-am omorât însă după primele două albume, şi ele de referinţă: Truth şi Beck-ola, probabil fiindcă vocea lui Rod Stewart e prea şarmantă ca să mă încălzească în perioadele negre ale vieţii, când se presupune că bluesul alină şi face bine la psihic...
Beck a pus în evidenţă şi câteva femei vocaliste, selectate după afinităţi, pe considerente valorice, nu de amor sau rudenie. Şi crede că a făcut cea mai bună alegere când a refuzat să participe la festivalul Woodstock, pentru că trupa sa (aflată în vârf de formă, cu succes verificat în SUA, desfiinţată chiar atunci!) nu se situa la acelaşi nivel calitativ cu ansamblul Sly & Family Stone. Mulţi rockeri aleargă după succes; Beck parcă a fugit de el! Pentru că: „De fiecare dată când ridic chitara, mă prefac că abia atunci încep să învăţ să cânt!”
Care artist n-ar prelua zicerea asta?